Contraamiral Constantin Niculescu-Rizea
Viceamiralul Constantin Niculescu-Rizea (n. 1870, Vădeni, jud. Brăila-d.
1925) - sublocotenent (1891), după absolvirea Şcolii Navale din Livorno;
viceamiral (1932) - s-a distins în timpul primului Război Mondial în funcţia de
mare răspundere pe care a îndeplinit-o în calitate de comandant militar al
judeţului Covurlui, în condiţiile retragerii masive a administraţiei şi
populaţiei în urma înaintării forţelor Puterilor Centrale. În anul 1921 a fost
numit comandant inspector tehnic şi director superior al Marinei Militare în
Ministerul de Război, realizându-se astfel o conducere unică a Marinei. A îndeplinit funcţia de
comandant al Marinei având gradul de contraamiral (din 1920).
Constantin Niculescu-Rizea a urmat cursurile Şcolii Copiilor de Marină din Galaţi începând cu 16 octombrie 1883. Datorită rezultatelor remarcabile, a fost propus pentru continuarea studiilor în străinătate. Astfel, începând din septembrie 1885, a devenit elev al Şcolii Navale din Livorno, pe care a absolvit-o la 19 iunie 1891, cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Depozitul Echipajelor din Divizia de Dunăre.
Iniţial, în 1892, a fost ambarcat pe nava cu zbaturi "România". În anul 1893 a făcut parte din echipajul navei-şcoală "Mircea", cu care a vizitat porturile Sinope, Istanbul, respectiv Odessa, în a doua călătorie. În acelaşi, a fost încadrat pe puitorul "Alexandru cel Bun".
La 1 aprilie 1896 a fost mutat la Divizia de Mare, în funcţia de comandant al torpilorului "Năluca", după care, la 16 octombrie 1896, i s-a încredinţat comanda bastimentului "România".
La 16 martie 1897 a preluat comanda torpilorului "Năluca".
Deşi la 1 iunie 1897 a revenit la fluviu, prin Ordinul nr. 920/1897, la 6 octombrie 1897 a fost mutat la Divizia de Mare, unde i s-a încredinţat comanda crucişătorului "Elisabeta". În 1897 a fost mutat la Şcoala de Marină din Constanţa, fosta Şcoală a Copiilor de Marină de la Galaţi, în calitate de comandant (1899-1901).
Concomitent a comandat şi crucişătorul "Elisabeta" (vara anului 1897-1898 şi 1900), cu care a participat la lucrările în vederea realizării hărţii Mării Negre şi Coastei României, lucrări coordonate de locotenent-comandorul Alexandru Cătuneanu şi finalizate în anul 1900.
În baza Ordinului nr. 815/1901, la 16 octombrie, a fost mutat la Depozitul Echipajelor din cadrul Diviziei de Dunăre, începând cu 1 iunie 1902 preluând comanda torpilorului "Zborul". În anul 1903 a comandat puitorul de mine "Alexandru cel Bun", pe care s-a specializat în arme sub apă. În următorii doi anio a condus Grupul de canoniere şi a comandat nava "România" şi puitorul "Alexandru cel Bun". Situaţia s-a repetat şi în vara anului următor.
La 1 februarie 1906 a fost avansat la gradul de locotenent-comandor şi numit comandant al Apărărilor Submarine, funcţie care la 15 mai 1906 s-a modificat în comandant superior al Vaselor Submarine. Începând cu 15 aprilie 1907 a fost mutat în comandamentul Diviziei de Dunăre. La 1 aprilie 1908 a devenit primul comandant al monitorului "M. Kogălniceanu".
În aprilie 1909 a fost numit director în Administraţia Centrală a Războiului, cu gradul de locotenent-comandor. Prin Î.D.R. nr. 1231/1910 a fost mutat în cadrul comandamentului Diviziei de Mare, iar peste un an, conform D.M. nr. 144/1911, a primit o funcţie pe linie de comandă în C.M.M.
Constantin Niculescu-Rizea a urmat cursurile Şcolii Copiilor de Marină din Galaţi începând cu 16 octombrie 1883. Datorită rezultatelor remarcabile, a fost propus pentru continuarea studiilor în străinătate. Astfel, începând din septembrie 1885, a devenit elev al Şcolii Navale din Livorno, pe care a absolvit-o la 19 iunie 1891, cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Depozitul Echipajelor din Divizia de Dunăre.
Iniţial, în 1892, a fost ambarcat pe nava cu zbaturi "România". În anul 1893 a făcut parte din echipajul navei-şcoală "Mircea", cu care a vizitat porturile Sinope, Istanbul, respectiv Odessa, în a doua călătorie. În acelaşi, a fost încadrat pe puitorul "Alexandru cel Bun".
La 1 aprilie 1896 a fost mutat la Divizia de Mare, în funcţia de comandant al torpilorului "Năluca", după care, la 16 octombrie 1896, i s-a încredinţat comanda bastimentului "România".
La 16 martie 1897 a preluat comanda torpilorului "Năluca".
Deşi la 1 iunie 1897 a revenit la fluviu, prin Ordinul nr. 920/1897, la 6 octombrie 1897 a fost mutat la Divizia de Mare, unde i s-a încredinţat comanda crucişătorului "Elisabeta". În 1897 a fost mutat la Şcoala de Marină din Constanţa, fosta Şcoală a Copiilor de Marină de la Galaţi, în calitate de comandant (1899-1901).
Concomitent a comandat şi crucişătorul "Elisabeta" (vara anului 1897-1898 şi 1900), cu care a participat la lucrările în vederea realizării hărţii Mării Negre şi Coastei României, lucrări coordonate de locotenent-comandorul Alexandru Cătuneanu şi finalizate în anul 1900.
În baza Ordinului nr. 815/1901, la 16 octombrie, a fost mutat la Depozitul Echipajelor din cadrul Diviziei de Dunăre, începând cu 1 iunie 1902 preluând comanda torpilorului "Zborul". În anul 1903 a comandat puitorul de mine "Alexandru cel Bun", pe care s-a specializat în arme sub apă. În următorii doi anio a condus Grupul de canoniere şi a comandat nava "România" şi puitorul "Alexandru cel Bun". Situaţia s-a repetat şi în vara anului următor.
La 1 februarie 1906 a fost avansat la gradul de locotenent-comandor şi numit comandant al Apărărilor Submarine, funcţie care la 15 mai 1906 s-a modificat în comandant superior al Vaselor Submarine. Începând cu 15 aprilie 1907 a fost mutat în comandamentul Diviziei de Dunăre. La 1 aprilie 1908 a devenit primul comandant al monitorului "M. Kogălniceanu".
În aprilie 1909 a fost numit director în Administraţia Centrală a Războiului, cu gradul de locotenent-comandor. Prin Î.D.R. nr. 1231/1910 a fost mutat în cadrul comandamentului Diviziei de Mare, iar peste un an, conform D.M. nr. 144/1911, a primit o funcţie pe linie de comandă în C.M.M.
În baza Î.D.R. nr. 1954/1912, la 1 aprilie 1912 a fost numit comandant superior al vaselor din regiunea Galaţi-Tulcea-Sulina. În această calitate, pe timpul ieşirilor pe fluviu cu navele port-mine a condus o serie de exerciţii de luptă, în conformitate cu misiunile specifice acestora.
Recunoscut ca un bun specialist tehnic, la 16 mai 1913 a fost numit membru în Comitetul tehnic de artilerie al Marinei Militare, în care a rămas până în 1920, când a preluat comanda Marinei. Experienţa acumulată de la 1 martie 1914 şi până în anul 1917, perioadă în care a fost comandant superior al Grupului de vase port-mine (Apărările sub Apă) i-a fost de un real folos în primul război mondial. La data mobilizării, conform noii Ordini de bătaie operative, forţele române aflate pe Dunăre s-au constituit în două mari unităţi de luptă – Flota de operaţiuni şi Apărările sub Apă, conduse de comandorul Constantin Niculescu-Rizea. Din punct de vedere tactic, Apărările sub Apă se subordonau Armatelor 3 şi 1, pe teritoriul cărora se aflau unităţile lor.
Primul atac al Flotei române asupra Flotei austro-ungare de pe Dunăre a fost încredinţat de Marele Stat Major Apărărilor sub Apă. Comanda operaţiunii intitulate "Atacul şi distrugerea prin surprindere a Flotilei austro-ungare la Rusciuk" a fost preluată de Constantin Niculescu-Rizea, care a dat un ordin operativ privind compunerea şi organizarea detaşamentului minieri-torpilori în vederea ducerii atacului. Acţiunea a fost concepută si executată prin surprindere şi cu multă îndrăzneală şi, cu toate că nu şi-a îndeplinit în întregime scopul propus, a avut totuşi urmări importante pentru desfăşurarea ulterioară a războiului pe Dunăre, meritul datorându-se şi comandantului Apărărilor sub Apă.
O dată cu retragerea pe Dunărea Maritimă a forţelor române şi a Apărărilor sub Apă, implicit Marea Unitate ale cărei misiuni de luptă s-au diminuat, prin Raportul nr. 92412 din 22 februarie 1917, la 4 ianuarie 1917 comandorul Constantin Niculescu-Rizea a fost numit comandantul Arsenalului Marinei, iar de la 19 februarie 1917 a devenit comandant militar a judeţului Covurlui, funcţie de mare răspundere în condiţiile retragerii masive a populaţiei şi administraţiei în Moldova.
La 1 iunie 1918 i s-a încredinţat comanda Arsenalului Marinei, iar la 8 iunie 1920 a fost numit comandantul Diviziei de Dunăre.
La 1 aprilie 1920 a fost avansat la gradul de contraamiral, iar la 1 octombrie 1920 a fost numit comandant director superior în Ministerul de Război, Direcţia Marinei. În urma plecării contraamiralului Constantin Bălescu, până în aprilie 1921 a deţinut interimar şi comanda Marinei.
Prin Î. D. R. din 6 aprilie 1921, la 1 aprilie 1921 a fost numit comandant inspector tehnic şi director superior al Marinei Militare în Ministerul de Război. Prin acest ordin s-a realizat o conducere unică a Marinei, măsură necesară deoarece funcţia de inspector comandant şi cea de director al Marinei se suprapuneau, îngreunând în multe situaţii luarea unor măsuri operative în timp util. Având în vedere situaţiile dificile prin care a trecut Marina Militară în primul război mondial, legate mai ales de dotare, Constantin Niculescu-Rizea a convocat membrii Comitetului Consultativ al Marinei Militare în vederea elaborării unui studiu privind programul naval al României. Astfel, în şedinţa din 18 octombrie 1921 a fost discutat şi aprobat Programul cu următorul motto: A ţine căile maritime deschise pentru traficul propriu, a le închide pentru traficul inamic, aceasta este raţiunea de a fi a flotelor militare. Programul avea 74 de pagini, cuprinzând cinci capitole:"Misiunea Marinelor Militare", "Consideraţiuni generale ale războiului naval", "Compunerea unei marini", "Consideraţii generale pentru stabilirea unui program naval" şi "Programul naval al României", cu patru subpuncte: A. Examinarea situaţiei B. Misiunea şi compunerea Marinei noastre. Caracteristicile vaselor şi materialelor C. Apărarea coastelor. Baza navală maritimă D. Ordinea realizării programului naval. Elaborat conform politicii militare tradiţionale, acesta era un program de dotare, proiectat pentru nevoile acute, deoarece situaţia Marinei noastre este de aşa natură că numai cu materialul existent nu poate corespunde misiunilor pe care apărarea navală i le impune, dar, din păcate, nu a fost realizat datorită fondurilor mici alocate pentru Marină.
Din această cauză, în cursul anului 1924 s-a ocupat personal de alcătuirea unui nou program de înzestrare, care prevedea, în final, dotarea Marinei cu trei crucişătoare uşoare, zece contratorpiloare, 18 submarine, 12 nave antisubmarine, o navă puitoare-mine, un port-avion, o navă-şcoală, 10 hidroavioane şi opt vedete rapide. Din cauza unor animozităţi care au persistat între Constantin Niculescu-Rizea şi contraamiralul Vasile Scodrea, pentru a se putea rezolva problema Marinei, principele Carol a fost numit, la 1 noiembrie 1921, inspector general al Marinei. În "Memoriu asupra stării de lucruri în Marina de Război între 1 noiembrie-1 aprilie 1923", principele Carol arăta că existau două tabere în marină – una condusă de contraamiralii Niculescu-Rizea şi Gavrilescu şi alta condusă de contraamiralul Scodrea. Cauza neînţelegerilor părea să fi fost lipsa de fonduri, dar şi goana după funcţii. Dar nici prezenţa în fruntea Inspectoratului General al Marinei a moştenitorului tronului, principele Carol, nu a rezolvat situaţia existentă în Marină, astfel încât, în aprilie 1922, o altă comisie a Ministerului Apărării, formată din trei generali, a fost trimisă în anchetă în unităţile Marinei. Din contră, prezenţa principelui Carol şi unele măsuri luate de el, cum a fost aducerea a doi ofiţeri englezi - căpitan-comandorul puntist Thompson şi căpitanul mecanic Gray, au accentuat şi mai mult contradicţiile existente între cei din fruntea Marinei.
În toamna anului 1921, prin hotărârea Comitetului Consultativ al Marinei, membrii acestuia, Constantin Niculescu-Rizea, ca preşedinte, contraamiralul Vasile Scodrea, comandorul Vasile Pantazzi, comandorul Angelo Frunzianescu, comandorul Negru, în calitate de membri şi inginerul şef clasa I Alexandru Lupu, căpitan-comandorul Eugeniu Roşca şi loconetent-comandorul Gheorghe Koslinski, ca membri consultanţi, au solicitat înfiinţarea unei baze maritime, care să corespundă nevoilor Marinei.
La 14 mai 1922 Constantin Niculescu-Rizea a emis Ordinul Inspectoratului Marinei nr. 1697 către Divizia de Mare referitor la voiajul distrugătorului "Mărăşti" de la Sulina la Pireu, ordin care cuprindea instrucţiuni de navigaţie, iar între 28 octombrie şi 31 octombrie 1923 a inspectat unităţile şi navele Diviziei de Mare, însoţit de contraamiralul Vasile Scodrea.
La începutul lunii noiembrie 1925 a predat comanda Marinei contraamiralului Vasile Scodrea, rămânând în cadrele active până în anul 1929. A desfăşurat o vie activitate în cadrul L. N. R., ultima sa funcţie fiind în cadrul Serviciului Geniu al Armatei. A fost şi senator de drept.
De-a lungul celor aproape 40 de ani de carieră militară a fost distins cu numeroase ordine şi medalii româneşti şi străine, printre care "Coroana României" în grad de cavaler , Medalia jubiliară şi "Semnul onorific 25 de ani", Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler, Medalia "Avântul Ţării", Ordinul "Coroana României" în grad de ofiţer , Ordinul "Steaua României" în grad de comandor, Ordinul bulgar "Sf. Alexandru", Ordinul rus "Sf. Stanislas" clasa a II-a cu spade, Ordinul "Coroana Italiei" în grad de comandor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu