duminică, 29 iunie 2008

Termograful meteorologic

Este folosit pentru înregistrarea continuă a temperaturii aerului între +45ºC şi -35ºC. Indicaţiile acestui aparat sunt relative, trebuind comparate sistematic cu indicaţiile instrumentelor principale. Există termografe zilnice şi săptămânale. Partea sensibilaă a aparatului este formată dintr-un element bimetalic, cu un capăt fixat la suportul aparatului şi cu celălalt la sistemul de înregistrare (comun tuturor aparatelor meteorologice înregistratoare). Acesta este alcătuit dintr-un sistem de pârghii terminat cu un braţ cu peniţă, cilindrul pe care se înfăşoară diagrama respectivă şi un mecanism de orologerie care imprimă cilindrului mişcarea de rotaţie.

Efectuarea observaţiilor, instalarea şi întreţinerea termografului
Termograful se instalează în adăpostul meteorologic în partea de jos, sau în depozite, magazii etc. pe o platformă perfect orizontală.
Înaintea fiecărei ore de observaţie trebuie examinat modul în care se face înregistrarea, dacă peniţa are suficientă cerneală şi dacă nu s-a oprit mecanismul de orologerie. Diagrama se schimbă după intervalul de timp corespunzător, zilnic sau saptămânal, la aceeaşi oră. Deoarece diagrama poate avea marginea albă inferioară mai mică sau mai mare, aceasta va fi tăiată până la prima linie a diagramei. Înainte de montarea pe aparat, diagrama va fi completată conform celor înscrise pe ea. În plus, se va nota ora începerii şi ora terminării înregistrării.
Mecanismul de orologerie va fi întors zilnic sau săptămânal, la aceeaşi oră. Cerneala peniţei se completează la nevoie, fară a se umple prea mult. Se va folosi numai cerneala specială indicată de uzina constructoare. Presiunea peniţei pe diagramă se verifică înclinând aparatul cu un unghi de 30º-40º - peniţa trebuie să se depărteze puţin de cilindru, în caz contrar, va fi reglată necorespunzător.
Dacă peniţa nu scrie sau lasă pe hârtie o urmă groasă, se spală şi se curăţă trecând prin despicătura ei o hărtie subţire, lucioasă şi densă. Când această operaţiune nu dă rezultate scontate, peniţa trebuie înlocuită. Practic şi în mod obligatoriu la instalarea aparatului şi după schimbarea diagramei, indicaţiile acstuia vor fi comparate cu cele ale unui intrument etalon. În cazul nepotrivirilor, aparatul va fi reglat de la şurubul de reglare. De asemenea, va fi reglat şi mecanismul de orologerie prin intermediul avansului dacă există abateri de peste cinci minute la aparatele zilnice şi peste 30 de minute la cele săptămânale. Dacă această reglare nu este suficientă aparatul va fi trimis la un atelier specializat.

joi, 26 iunie 2008

Familia norilor cu dezvoltare verticală

Familia norilor cu dezvoltare verticală are de obicei conturul bine pronunţat, iar baza orizontală, luminată de Soare, are uneori o culoare albă ca zăpada. Vârfurile lor par că fumegă. Sunt nori care se formează de obicei în anotimpul cald. Către seară se lăţesc, se aplatizează. Aceşti nori au plafonul norilor inferiori, dar adesea au extensiune verticală atât de puternică încât vârfurile lor pot străpunge nivelul norilor mijlocii, iar uneori chiar al norilor superiori. Din această familie de nori fac parte următoarele genuri:


Norii cumulus (Cu) au un aspect pufos, contururi buclate, cu baza plată şi vârfurile sub formă de cupole sau protuberanţe rotunde, care se modifică continuu. Când sunt iluminaţi de razele Soarelui au o culoare albă strălucitoare. De obicei apar dimineaţa sau la amiază şi către seară se împrăştie. Aceşti nori se observă mai des pe vreme caldă, frumoasă şi stabilă. Dacă se dezvoltă puternic pe verticală devin foarte probabile aversele puternice de ploaie însoţite de intensificarea vântului. Înălţimea medie a bazei norilor cumulus este în jur de 1200 m.


Norii cumulonimbus (Cb) sunt mase mari de nori grei, deşi şi compacţi, cu puternică dezvoltare pe verticală. Au aspectul unor turnuri sau munţi uriaşi, albi sau gri pal la vârf şi cenuşiu închis la bază. Părţile lor superioare se dezvoltă uneori în formă de nicovală. Ei indică înrăutăţirea vremii prin intensificarea puternică a vântului, ploi torenţiale, adeseori însoţite de grindină, fulgere, tunete şi trăsnete. Iarna, aceşti nori sunt mai puţin dezvoltaţi în direcţie verticală decât vara, având aspectul unor mase noroase ce se deplasează repede şi care schimbă tot atât de repede forma. Baza norilor cumulonimbus se află la înălţimea medie de aproximativ 1000 m, iar vârful lor poate ajunge până la 10000-12000 m.

miercuri, 25 iunie 2008

Familia norilor inferiori

Familia norilor inferiori prezintă aspecte diferite, de la o pânză continuă până la grămezi izolate. Pot acoperi complet sau parţial cerul şi pot da precipitaţii slabe sub formă de burniţă ( stratus) sau continue şi de lungă durată (nimbostratus). Plafon sub 2000 m. Din această familie fac parte următoarele genuri de nori:

Norii stratocumulus (Sc) se prezintă sub forma unor straturi continui sau bancuri alcătuite din “rulouri” cu aspect asemănător câlţilor, având o culoare de cenuşiu închis, care dă boltei cereşti un ton plumburiu. Pot fi opaci sau transparenţi. Cei opaci produc precipitaţii. Deseori, în special iarna, aceşti nori acoperă tot cerul, dându-I un aspect ondulat. Înălţimea lor medie este în jur de 1200-1500 m.

Norii stratus (St) au aspectul unui strat (pături) continuu, uniform, neted sau ondulat, mai mult sau mai puţin luminos sau cenuşiu închis. Uneori în masa norilor stratus sunt spaţii goale prin care se vede cerul. Dau precipitaţii sub formă de ploaie, când se formează înaintea unui front cald. Înălţimea lor medie este de 1000 m.

Norii nimbostratus (Ns) au aspectul unui strat (pături) continuu fără relief, având iarna culoare cenuşie închisă, iar vara albastră-plumburie, aproape uniformă. Aceşti nori produc precipitaţii sub formă de averse (ploaie, lapoviţă sau ninsoare). Prin ei nu se pot vedea Soarele sau Luna. Baza lor este întotdeauna difuză şi din acest motiv nu se poate determina decât cu greutate limita inferioară a norilor. Înălţimea medie este de aproximativ 800 m. Nimbus – ploios.

marți, 24 iunie 2008

Familia norilor mijlocii

Familia norilor mijlocii sunt de culoare albă strălucitoare până la cenuşiu închis. Uneori sunt transparenţi, alteori apar întunecaţi, cu relief variabil. Soarele şi Luna pot să-şi piardă conturul. Unii dintre norii mijlocii sunt socotiţi ca prevestitori de schimbarea vremii: lenticularis, invazie de aer rece; castellatus şi floccus preced furtunile etc. unii dau precipitaţii slabe continue sau intermitente. Alteori precipitaţiile lor nu ajung la suprafaţa Pământului. Plafonul la latitudinile noastre între 2-7 Km. Din această familie fac parte următoarele genuri:

Norii altostratus (As) se prezintă sub forma unui văl uniform striat, de culoare cenuşie sau albăstrie. Lumina Soarelui sau Lunii trece prin ei ca printr-o sticlă mată. Înălţimile medii ale acestor nori sunt de 4000-5000 m la cei transparenţi şi 3000 m la cei denşi.

Norii altocumulus (Ac) se prezintă sub forma unor straturi sau mase noroase formate din bucle, plăci etc. aşezate în grupuri sau şiruri şi care se deplasează în una sau mai multe direcţii. Uneori au forma unor fulgi dinţaţi sau alteori au forma unor lentile sau boabe. Pot fi denşi, de nu se vede cerul prin ei sau mai subţiri, văzându-se cerul prin ei. Din ei nu cad precipitaţii. Din cauza lor în jurul Soarelui sau Lunii se formează inele luminoase, ce au o culoare roşie în exterior şi verde în interior asemănător petelor luminoase produse de lămpi sau felinare pe timp de ceaţă. Înălţimea lor medie este 4000-5000 m pentru cei formaţi din elemente mici şi 2000-3000 m pentru cei formaţi din elemente mari.

luni, 23 iunie 2008

Familia norilor superiori

Familia norilor superiori sunt de culoare albă, cu străluciri sidefoase. Înainte şi după răsăritul soarelui iau culori diferite de galben, roşiatic apoi cenuşiu. Au o structură fină, laminară sau filamentoasă. Soarele şi Luna se pot observa bine. Deseori dau naştere la fenomene luminoase în jurul acestor aştri. Nu produc precipitaţii, dar mulţi dintre ei sunt prevestitori de înrăutăţirea vremii. Plafon la latitudinile temperate între 5 şi 12 km. Denumirea “Cirrus” înseamnă buclă de păr. Din această familie fac parte următoarele genuri de nori:

Norii Cirrus (Ci) – nori izolaţi, subţiri, fini, în forme filamentoase, albe, delicate, bulgări sau fire, uneori ca nişte virgule sau cârlige (croşete), vertebre, grămezi sau bancuri mici deslânate, ce se deplasează repede. Înălţimea lor medie este în jur de 8000 m.

Norii Cirrocumulus (Cc) –grămezi de nori albi fără umbre, dispuse în bancuri, fulgi, fără umbre sau sub formă de lentile foarte alungite sau straturi ce prezintă ondulaţii. Înălţimea lor medie este în jur de 6000 m.

Norii Cirrostratus (Cs) – se prezintă sub forma unui văl (pânză albă subţire şi transparentă), ce poate acoperi parţial sau total bolta cerului. Aceşti nori produc în jurul Soarelui sau Lunii nişte cercuri luminoase numite “halou”. Înălţimea lor medie este în jur de 7000 m.

sâmbătă, 21 iunie 2008

Clasificarea principalelor categorii de nori

Norii reprezintă produse ale condensării sau sublimării vaporilor de apă din atmosfera liberă, ce alcătuiesc un sistem coloidal format din picături de apă sau cristale de gheaţă, aflate în suspensie la diferite înălţimi.
Norii se clasifică după forma, înălţimea, geneza şi structura lor fizică.
După forma sau aspectul exterior norii se împart în 3 grupe:
-- nori în formă de grămezi izolate - Cumulus (Cu);
-- nori în formă de grămezi compacte cu aspect de valuri, dacă sunt priviţi de jos - Stratocumulus (Sc);
-- nori care se prezintă ca o pânză continuă - Stratus (St).

După înălţimea la care se formează norii se clasifică în:
-- nori superiori: Cirrus (Ci), Cirrocumulus (Cc), Cirrostratus (Cs);
-- nori mijlocii: Altocumulus (Ac) şi Altostratus (As);
-- nori inferiori: Stratocumulus (Sc) şi Stratus (St);

-- nori de dezvoltare verticală: Cumulus (Cu) şi Cumulonimbus (Cb).

vineri, 20 iunie 2008

Determinarea nebulozităţii

Nebulozitatea totală a norilor sau porţiunea din bolta cerească acoperită cu nori de toate genurile se determină vizual după o scară de 10 grade, socotindu-se un grad o optime (1/8) din suprafaţa bolţii cereşti conform tabelului de mai jos.
Pentru determinarea nebulozităţii când sunt multe spaţii senine, trebuie să se adune în gând părţile bolţii cereşti acoperite cu nori şi să se exprime în optimi gradul de acoperire.

Determinarea plafonului norilor

Plafonul norilor este distanţa măsurată de la sol până la suprafaţa inferioară a norilor. Plafonul se determină numai pentru norii inferiori sau mijlocii şi numai dacă ultimii au o înălţime mai mică de 2500 m deasupra solului sau mării.
De cele mai multe ori suprafaţa inferioară a norilor este neregulată. În toate cazurile se indică înălţimea celor mai joase porţiuni ale bazei norilor.
Plafonul norilor se determină vizual sau instrumental.
Când plafonul norilor se apreciază vizual, observatorul alege pe suprafaţa inferioară a norului, dispus deasupra orizontului la o înălţime de cel mult 45˚, o porţiune ce se deosebeşte de fondul general şi determină înălţimea norului prin compararea cu distanţe cunoscute (exemplu, distanţa până la un reper sau până la ţărm, înălţimea catargului, lungimea navei, antene radio, clădiri etc).
Dacă norii sunt aşa de joşi faţă de suprafaţa pământului sau mării încât aproape ating vârfurile copacilor, clădirilor, catargelor etc., înălţimea se consideră sub 50 m.

joi, 19 iunie 2008

Nebulozitatea - Generalităţi

Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire cu nori al cerului la un moment dat. Nebulozitatea se exprimă în optimi din bolta cerească după un anumit cod. În observaţiile asupra norilor se disting: nebulozitatea parţială sau nebulozitatea norilor inferiori şi nebulozitatea totală în care se cuprind toate formele de nori.
Observaţiile asupra nebulozităţii se execută întotdeauna dintr-un loc deschis din care se poate vedea întreaga boltă cerească şi dacă este posibil până la orizont.
Observaţiile asupra nebulozităţii se fac vizual sau instrumental şi constau din:
-- aprecierea nebulozităţii generale (cantităţii totale de nori);
-- aprecierea nebulozităţii norilor inferiori (cantităţii norilor inferiori);
-- aprecierea plafonului minim al norilor inferiori sau determinarea instrumentală a înălţimii bazei inferioare a norilor.
Diferitele forme ale norilor constituie indici importanţi pentru stabilirea stării generale a vremii la un moment dat şi pentru prevederea unor fenomene viitoare cum ar fi: înrăutăţirea sau îmbunătăţirea vremii, intensificarea vântului, precipitaţiile, descărcările electrice, etc.

miercuri, 18 iunie 2008

Forma valurilor

Valurile regulate reprezintă valuri lungi şi paralele, care se succed unul după altul şi care sunt despărţite de văi (tălpi sau talveguri) paralele cu ele. Crestele şi tălpile valurilor regulate se dispun perpendicular pe direcţia de propagare a valurilor. Valurile regulate se observă cel mai adesea la hula puternică, care se propagă pe o vreme cu un vânt slab.

Valurile neregulate, spre deosebire de valurile regulate, nu au o lungime mare pe frontul lor şi nu sunt paralele. Crestele şi tălpile valurilor tridimensionale se dispun fără nici un sistem oarecare, deseori sunt aşezate asemănător unor table de sah. Valurile de vânt au aproape întotdeauna o formă neregulată, tridimensională. Ele au forma regulată numai în stadiul iniţial de formare sub acţiunea vântului. Astfel de valuri regulate au o formă specială şi poartă denumirea de “solzi”. La o acţiune prelungită a vântului valurile de vânt îşi pierd forma lor iniţială regulată şi devin de o formă neregulată.

Valurile interferate sunt o formă specială de valuri, care pot să se formeze şi pe timpul valurilor de vânt şi a celor de hulă, în cazul când se întâlnesc două sisteme de valuri ce vin unul în întâmpinarea celuilalt sub un ungi drept sau ascuţit. La valurile interferate, în loc ca tălpile şi creşterile valurilor să se deplaseze într-o direcţie oarecare, se observă la suprafaţa mării nişte ridicături (movile) şi nişte coborâturi (depresiuni), iar în cazul valurilor de vânt se formează stropi ce pleznesc destul de puternic. Valurile interferate sunt valuri staţionare, care îşi pierd direcţia de deplasare şi se comportă ca şi cum ar dansa pe loc. Ele se formează întotdeauna ca rezultat al întâlnirii valurilor directe cu cele reflectate de obstacole, chiar de valuri.

duminică, 15 iunie 2008

Forma valurilor

Forma valurilor se determină după aspectul lor exterior şi al crestelor. În funcţie de valorile unor elemente ale valurilor se deosebesc următoarele forme de valuri:
-- după lungime: lungi şi scurte;
-- după înălţime: înalte şi joase;
-- după pantă: abrupte şi line;
-- după lungimea crestelor:
1. cu creste scurte dacă lungimea crestei este mai mică decât lungimea valului.
2. cu creste lungi dacă lungimea crestei este mai mare decât lungimea valului.
-- după formă: valuri regulate (sau bidimensionale) şi valuri neregulate (sau tridimensionale).
Ultimele două forme se consideră principale.

vineri, 13 iunie 2008

Determinarea tipului valurilor

Observaţiile asupra tipului valurilor se execută vizual, prin examinarea cu atenţie a suprafeţei mării şi având în vedere cele descrise la punctul anterior. Rezultatul observării asupra tipului valurilor se înscrie în Jurnalul observării meteorologice sau în Jurnalul de bord, folosind următoarele notaţii:
-- valuri de vânt - VV;
-- valuri de hulă - H;
-- hulă moartă - HM.
Dacă se observă simultan valuri de vânt şi valuri de hulă, atunci se înscrie în jurnale sub forma de fracţie VV/H (dacă valurile de vânt predomină) sau H/VV (dacă valurile de hulă predomină).

miercuri, 11 iunie 2008

Tipul valurilor

Pe mare se întâlnesc două tipuri principale de valuri provocate de vant:
-- valuri de vânt;
-- valuri de hulă.
Valurile de vânt sunt valurile care se formează datorită acţiunii vântului şi în momentul observaţiei se găsesc sub acţiunea directă a acestuia. Valurile de vânt sunt valuri care se dezvoltă.
Oscilaţiile valurilor se deosebesc de altele de pe suprafaţa mării prin aceea, că panta de sub vânt este mai abruptă decât aceea din vânt. Sub acţiunea vântului la valurile de vânt se formează creste a căror vârfuri se prăbuşesc, formând o spumă sticloasă sau albă (berbeci), iar la vânt puternic se rup.
Direcţia vântului şi a valurilor de vânt în largul mării, departe de ţărm, corespund sau se deosebesc cu cel mult patru carturi (45º)
Imediat ce într-un anumit loc sau zonă a încetat vântul, încetează şi valurile de vânt şi ele se transformă în valuri de hulă.
Valurile de hulă sunt oscilaţii ale suprafeţei mării după încetarea acţiunii vântului şi care se propagă datorită inerţiei. Valurile de hulă, de obicei sunt mult mai lungi decât valurile de vânt, cu pante mai line şi au o formă mai regulată, aproape simetrică. Pe ele nu se formează spumă şi berbeci. Direcţia de propagare a valurilor de hulă se poate deosebi mult faţă de direcţia vântului care le-a provocat.
În largul mării aproape întotdeauna se observă simultan valuri de vânt şi valuri de hulă. Numai valuri de vânt fără hulă se pot întâlni în golfuri, strâmtori şi raioane apărate de vânturi de configuraţia reliefului. La larg valurile de vânt fără hulă se observă numai după o perioadă de calm, care să cuprindă spaţii întinse de mare. Numai valuri de hulă fără valuri de vânt se pot observa la larg când vântul nu bate deloc. O astfel de hulă este denumită ‘hula moartă”.

luni, 9 iunie 2008

Determinarea gradului de agitaţie a mării

Gradul de agitaţie a mării (gradul mării) depinde de forţa, durata şi distanţa de acţiune a vântului, precum şi de dimensiunile suprafeţei apei şi de adâncimea ei. Gradul de agitaţie a mării se determină funcţie de adâncimea valurilor celor mai mari. Raportul dintre înălţimea valurilor şi gradul mării este redat într-o scară cu 10 grade denumită “Scara gradului mării”. Determinarea gradului mării după înălţimea maximă a valurilor se execută în felul următor: timp de 5 minute observatorul determină vizula înălţimea în metri a 5 valuri mai remarcabile şi le notează într-un carneţel. Dintre cele 5 înălţimi ale valurilor observate şi notate, se alege înălţimea cea mai mare şi cu această valoare se intră în coloana “înălţimea valurilor“ din tabelul de mai jos, determinându-se în dreptul ei gradul mării corespunzător.
În cazul prezenţei pe suprafaţa apei a valurilor de hulă (ondulaţii ale suprafeţei apei după încetarea vântului sau propagarea din alte zone a unor astfel de oscilaţii) determinarea gradului mării se face cu ajutorul “Scării valurilor de hulă”

sâmbătă, 7 iunie 2008

Agitaţia suprafeţei apelor

Generalităţi
Observaţiile privind agitaţia suprafeţei apelor cuprind:
-- observaţiile asupra agitaţiei suprafeţei mării;
-- observaţiile asupra agitaţiei suprafeţei fluviului, canalurilor şi lacurilor.

Observaţiile asupra agitaţiei suprafeţei mării constau în:
-- detereminarea gradului de agitaţie a mării (gradului mării);
-- determinarea elementelor valurilor (tip, formă, direcţie de propagare, înălţime, lungime şi perioadă)

Observaţiile asupra agitaţiei suprafeţei fluviului, canalurilor şi lacurilor constau în:
-- determinarea stării suprafeţei acestor acvatorii sub acţiunea vântului;
-- determinarea elementelor valurilor.

Observaţiile asupra agitaţiei suprafeţei mării se execută vizual.
Observaţiile asupra elementelor valurilor se execută vizual, instrumental sau combinat.
Observaţiile instrumentale se execută numai de navele care dispun de aparatură specială şi de personal care cunoaşte bine metodica de executare a observaţiilor.

Nu se execută observaţii asupra gradului de agitaţie a mării pe vizibilitate redusă (ceaţă, viscol, ninsoare puternică etc.) şi pe timpul nopţilor întunecoase.

vineri, 6 iunie 2008

Şantierul naval – Sistem cibernetic industrial complex, veriga de bază a industriei navale

Sarcinile industriei navale care decurg din planul naţional de dezvoltare economico-socială se concretizează şi se realizează in unităţile principale de producţie ale acestei industrii cunoscute sub denumirea de şantiere navale.
Trăsăturile definitorii ale şantierului naval
Sistemului economico-social „şantier naval” îi sunt proprii o serie de trăsături caracteristice care îl diferenţiază de alte sisteme.
Şantierele navale sunt organisme tehnico-productive unitare.
Unitatea şantierului naval este asigurată de caracteristica de bază a sistemelor de a se diviza în subsisteme interdependente. Elementele acestor subsisteme se găsesc într-o strânsă conexiune, realizează un schimb permanent de valori şi informaţii şi conlucrează în vederea atingerii obiectivelor stabilite şantierului.
Unitatea tehnico-productivă se realizează fie prin succesiunea procesului tehnologic care impune intrări şi ieşiri succesive în subsistemele efectorii (fabrici, secţii, ateliere), fie prin formele de dependenţă ale subsistemelor.
Şantierele navale folosesc mijloace de muncă specifice - instalaţii speciale, construcţii hidrotehnice, mijloace de ridicat şi transportat etc. - cu ajutorul cărora pot desfăşura un anumit proces de producţie: construcţia (sau repararea) navelor. Ele dispun de un colectiv de muncitori, ingineri, tehnicieni etc. cu o pregătire specifică care pot contribui la realizarea unui anumit proces de producţie.
Şantierele navale dispun de unitate organizatorică, care constă în unicitatea structurii organizatorice, în unicitatea subsistemelor de reglare. Ele au un patrimoniu propriu, o anumită denumire şi un sediu, au conducere proprie şi îşi desfăşoară activitatea conform regulamentului de organizare şi funcţionare şi a regulamentului de ordine interioară propriu.
Unitatea economică si socială a şantierelor navale este determinată de faptul că ele îşi desfăşoară activitatea în baza unui plan propriu de dezvoltare economică şi socială care se referă la toate laturile acesteia: tehnică, economică, financiară, socială etc.
Şantierul naval îşi organizează în mod unitar aprovizionarea cu toată gama de materii prime şi materiale, precum şi desfacerea produselor sale.
Unitatea economică constă şi în comunitatea de interese a colectivului de muncă, în comunitatea resurselor materiale, de muncă, băneşti, precum şi în comunitatea rezultatelor sale economico-sociale.
Şantierele navală au drepturi de persoană juridică. Dreptul de persoană juridică constă în dreptul de a avea cont de decontare la bancă, de a intra în relaţii economice cu alte întreprinderi, de a încheia contracte cu alte unităţi sau cu persoane fizice, de a răspunde material pentru obligaţiile asumate, de a acţiona în instanţe judecătoreşti persoane juridice sau fizice pentru rezolvarea litigiilor cu acestea.
Prin abordarea problematicii şantierului naval se înţelege studierea fenomenelor şi proceselor tehnice, economice, financiare şi sociale care se produc într-o astfel de unitate economică. Abordarea poate fi: morfologică, tipologică, funcţională şi sistematică.

marți, 3 iunie 2008

Perfecţionarea formelor de organizare socială a producţiei navale

Sarcinile deosebit de mari care au revenit industriei navale în contextul dezvoltării economico-sociale în ţara noastră, privind contribuţia sa la sporirea capacităţii de transport a flotei, diversificarea tipurilor de nave realizate, modernizarea şi specializarea navelor, creşterea competitivităţii lor etc. nu puteau fi realizate decât pa baza unei mai bune organizări a producţiei la nivelul subramurii industriale. Aceasta îmbracă patru forme şi anume: concentrarea, specializarea, cooperarea şi combinarea.
Concentrarea producţiei reprezintă procesul de sporire a proporţiilor producţiei prin comasarea şi creşterea masei mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă în întreprinderile mari. În perioada 1948-1951 concentrarea producţiei industriei navale s-a realizat prin comasarea şantierelor navale mici în unităţile puternice. Arsenalul Marinei Militare şi Şantierul Naval „Neptun” s-au unit cu Şantierul Naval Galaţi, Şantierul Naval „Dinamica” s-a comasat cu Şantierul Naval Turnu Severin, şantierele navale mici din Brăila au format Şantierul Naval Brăila. Realizarea programului prioritar de dezvoltare a producţiei de nave (1971-1980) a condus la constituirea unor mari şantiere navale (Galaţi, Constanţa, Brăila).
Nivelul concentrării producţiei poate fi evidenţiat cu ajutorul ponderii şantierelor mari în totalul industriei navale folosind mai mulţi indicatori şi anume:
-- volumul producţiei în expresie naturală (tdw, tone deplasament) sau valorică;
-- numărul de personal;
-- valoarea fondurilor fixe;
-- puterea instalată.
Concentrarea producţiei în şantiere navale mari prezintă o serie de avantaje economice şi tehnice. Ea creează condiţii mai bune pentru introducerea tehnicii noi, pentru modernizarea dotării tehnice a secţiilor, pentru mecanizarea şi automatizarea operaţiilor tehnologice.
În şantierele navale mari este posibilă organizarea de laboratoare pentru cercetare, ateliere de proiectare, grupe de cercetare etc. ceea ce permite o mai bună rezolvare a problemelor ridicate de procesul construirii navelor şi creşterea eficienţei producţiei. Mai buna pregătire tehnologică asigură utilizarea raţională a materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei etc. ca şi a capacităţilor de producţie, ceea ce duce în final la obţinerea unei producţii cu cheltuieli mai reduse, la creşterea rentabilităţii şi a productivităţii muncii.
Specializarea este o formă a diviziunii muncii între şantierele navale prin care se asigură reducerea cheltuielilor de muncă vie şi materializată. Ea se face tot mal mult simţită la nivelul secţiilor, atelierelor, locurilor de muncă.
Specializarea presupune reducerea la minimum a tipurilor de nave ce se construiesc concomitent într-un şantier naval, creşterea numărului de nave identice, păstrarea un timp mai îndelungat a fabricaţiei aceloraşi tipuri de clase de nave. Tipizarea navelor şi a elementelor componente ale navelor, unificarea mecanismelor şi instalaţiilor adâncesc procesul de specializare a locurilor şi formaţiunilor de muncă, liniilor tehnologice şi atelierelor.
Specializarea este precedată de profilarea şantierelor navale proces prin care se stabilesc clasele şi tipurile de nave ce urmează a fi construite sau reparate, pregătirea cadrelor în concordanţă cu specificul producţiei, asigurarea îmbunătăţirii bazei tehnice.
Prin profilare se asigură creşterea omogenităţii tehnologice şi constructive a produselor, sporirea cantităţilor de elemente identice sau asemănătoare executate, montate şi probate, repetabilitatea şi stabilitatea producţiei pe locurile de muncă, cu avantajele care decurg de aici.
Cooperarea în producţie este o formă de organizare socială a producţiei bazată pe existenţa unor relaţii permanente de producţie între şantierele navale şi întreprinderile furnizoare de mecanisme, aparate şi instalaţii specifice, care împreună participă la dotarea tehnică a navelor.
Dezvoltarea întreprinderilor mecanice navele din Galaţi şi Constanţa, construirea INEPC şi a fabricilor de pe lângă şantierele navale din Olteniţa, Giurgiu, Tulcea, Drobeta Turnu Severin, asimilarea fabricaţiei în ţară a mecanismelor şi instalaţiilor navale etc. au condus la extinderea relaţiilor de cooperare atât în cadrul Centralei industriale navale, cât şi cu numeroase unităţi industriale din afara acesteia.
Cooperarea are rolul de a contribui la adâncirea specializării şi la degrevarea şantierelor navale de obligaţia producerii mecanismelor, instalaţiilor, elementelor de completare etc. care se pot realiza în cadrul întreprinderilor colaboratoare specializate.
Nivelul cooperării poate fi pus în evidenţă cu ajutorul indicatorilor: numărul întreprinderilor colaboratoare, volumul produselor furnizate de întreprinderile colaboratoare, ponderea produselor (mecanisme, instalaţii, aparate etc.) obţinute prin relaţii de cooperare în costul total al navei sau în volumul cheltuielilor cu materialele directe.
Combinarea producţiei este o formă de organizare socială a producţiei care constă în reunirea în cadrul aceleiaşi unităţi industriale a mai multor subunităţi de producţie (şantiere navale, fabrici) care aparţin unor subramuri industriale distincte.
La Tulcea, Olteniţa, Giurgiu, Drobeta Turnu Severin, pe lângă şantierele navale respective au fost construite fabrici pentru piese turnate, forjate sau pentru echipamente navale care au lărgit profilul producţiei întreprinderilor.

luni, 2 iunie 2008

Rolul şi importanţa industriei navale

Industria navală românească este principalul furnizor de nave pentru flota maritimă a ţării noastre.
În vederea satisfacerii acestor cerinţe, industria navală a construit un mare număr de nave fluviale cu propulsie (remor­chere şi împingătoare) şi nave fără propulsie (şlepuri, tancuri petroliere, barje etc.).
Un rol important revine industriei navale şi în domeniul construirii navelor de servitute cu care să fie dotate porturile maritime şi fluviale; remorchere de radă şi de salvare, nave pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, nave de buncheraj, şalupe de radă şi de inspecţie, bacuri, ateliere plutitoare, depanatoare etc.
Pentru explorarea şi exploatarea resurselor maritime au fost construite şi urmează a se realiza noi tipuri de nave: staţii de foraj şi de exploatare a ţiţeiului şi gazelor naturale, traulere, nave colectoare, pescadoare etc.
În domeniul înlăturării efectelor negative ale uzurii fizice şi morale a mijloacelor de transport pe apă, industria navală are, de asemenea, sarcini importante. Ei îi revine obligaţia de a executa cel mai mare volum de reparaţii, transformări şi modificări de nave în care scop au fost realizate capacităţi de producţie specializate la SN Constanţa, SN Mangalia, SN Brăila, SN Tulcea, SN Drobeta Turnu Severin, SN Giurgiu.
Sarcini de maximă însemnătate revin industriei navale şi pe linia reducerii importurilor de completare, prin proiectarea şi realizarea în ţară a mecanismelor, instalaţiilor, aparatelor care intră în dotarea navelor.
În acest efort major industria navală este susţinută ferm de industria orizontală, furnizoare de materiale, mecanisme, aparataj, instalaţii etc. Asimilarea fabricaţiei în ţara a tablei navale, a cablurilor electrice, a motoarelor principale, a instalaţiilor frigorifice şi de condiţionare, a instalaţiilor de radio-navigaţie, a ventilatoarelor, electro - pompelor, tablourilor de distribuţie şi comandă etc. pun în evidenţă capacitatea tehnică a industriei.
Exportul de nava este o altă caracteristică a activităţii industriei navale româneşti. El s-a afirmat încă din primii ani postbelici, amplificându-se şi diversificându-se mult ulterior.
Exportul de nave asigură importante fonduri valutare atât pentru procurarea unor importuri de completare cât şi pentru alte necesităţi ale economiei naţionale. În acelaşi timp evidenţiază capacitatea tehnică a industriei româneşti, competenţa profesională a cadrelor, competitivitatea navelor româneşti pe piaţa externă.

duminică, 1 iunie 2008

Locul industriei navale în cadrul industriei

În cadrul economiei naţionale industria are un rol conducător. Obiectul său de activitate îl formează extragerea din natură a unor obiecte ale muncii care există şi se reproduc independent de omului, prelucrarea acestora şi a altor materii prime, precum şi restabilirea valorii de întrebuinţare a produselor.
Una din cele mai importante ramuri este industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor.
Ramura sau subramura industrială poate fi definită ca totalitatea activităţilor prin care se produc bunuri cu aceeaşi destinaţie economică şi care presupun desfăşurarea unor procese de producţie omogene din punct de vedere al materiei prime şi al tehnologiilor de fabricaţie.
Industria navală este una dintre subramurile industriei construcţiei de maşini care grupează unităţi industriale ce produc şi restabilesc valoarea de întrebuinţare a unor bunuri destinate a fi exploatate în stare de plutire: nave pentru transportul mărfurilor şi al călătorilor, nave tehnice (macarale, docuri, excavatoare, staţii de pompare etc.), nave pentru servirea porturilor şi altele.