duminică, 21 septembrie 2008

Războiul din Pacific - Al doilea război chino-japonez

În 1936, Chiang a fost răpit de Zhang Xueliang. Ca o condiţie a eliberării sale, Chiang a acceptat să formeze un front unit cu forţele comuniste pentru lupta împotriva japonezilor. La scurtă vreme după aceasta, pe 7 iulie 1937, a izbucnit Incidentul de la podul Marco Polo, care a oferit pretextul pentru declansarea oficială a războiului între Republica China şi Imperiul Japonez. Deşi naţionaliştii şi comuniştii aveau să coopereze în mai multe campanii militare împotriva Japoniei şi au căutat să creeze un front naţional unit împotriva invadatorilor, Mao Zedong a refuzat să se subordoneze direct Kuomintangului, obiectivul pe termen lung al comuniştilor rămânând revoluţia socială. În 1939, armata comunistă era compusă din aproximativ 500.000 de oameni, total independente de structurile de comandă ale KMT.
În 1939, forţele japoneze au încercat să invadeze Orientul Îndepărtat Sovietic atacând din Manciuria. Atacul lor a fost stopat în timpul luptelor de la Halhin Gol de o forţă mixtă sovieto-mongolă condusă de Gheorghi Jukov. Această victorie sovieto-mongolă a oprit expansiunea niponă spre nord, iar Japonia şi URSS au păstrat o pace fragilă până în 1945.
De-a lungul deceniului al patrulea, Japonia a reuşit să piardă simpatia opiniei publice din ţările occidentale, în special din Statele Unite şi Regatul Unit. După aşa-numitul incident Panay, opinia publică americană a devenit clar antijaponeză.
Pe la 1941, conflictul intrase într-un punct mort. Japonezii ocupaseră cea mai mare parte a nordului şi centrului Chinei, Kuomintang se retrăsese spre interiorul ţării şi stabilise o capitală temporară la Chungking, iar comuniştii controlau zona din Shaanxi. În plus, trebuie spus că japonezii controlau cu anumite limite zonele mai sus-amintite. Niponii controlau căile ferate şi pricipalele oraşe, dar nu aveau o prezenţă semnificativă în vastele zonel rurale chinezeşti. Orice ofensivă împotriva forţelor regulate chineze, care se retrăgeau şi se regrupau, era îngreunătă de terenul muntos din sud-vestul ţării, în vreme ce forţelor comuniste organizaseră un război de guerilă generalizat şi activităţi de sabotaj în centrul şi estul ţării, în spatele liniilor nipone. Japonezii au sprijinit mai multe guverne marionetă, unul dintre cele mai cunoscute fiind cel condus de Wang Jingwei. Comportamentul brutal al forţelor de ocupaţie şi prea puţinele responsabilităţi lăsate guvernelor locale, au făcut ca acestea din urmă să nu reprezinte în ochii populaţiei alternative viabile la guvernul lui Chiang. Japonezii nu erau dispuşi să negocieze direct cu Chiang şi încercau să creeze francturi în frontul unit chinez.

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Războiul din Pacific - Conflictul dintre China şi Japonia -- Contextul general

Rădăcinile conflictului pot fi găsite în secolul al XIX-lea, când haosul politic din China a fost exploatat imediat de o Japonie aflată în plin proces de modernizare şi expansiune. În timpul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea şi primii ani ai celui de-al XX-a, Japonia a intervenit şi în cele din urmă a anexat Coreeea şi şi-a extins influenţa economică şi politică în China, în mod special în Manciuria. Această expansiune niponă a fost favorizată de faptul că în China puterea politică era fragmentată între diferiţi dictatori militari locali, iar guvernul central avea doar un control parţial asupra ţării.
Totuşi, situaţia a început să se schimbe în deceniul al treilea, China a început să se întărească şi s-a dovedit tot mai dornică să reziste presiunilor japoneze. În 1927, generalisimul Chiang Kai-shek şi Armata Naţională Revoluţionară a Kuomintangului (KMT) au organizat Expediţia nordestică. Chiang a reuşit să învingă dictatorii militari din sudul şi centrul ţării şi a început procesul de supunere a seniorilor războiului din nordul Chinei. Temându-se că dictatorul militar din Manciuria, Zhang Xueliang, era pe punctul de a se supune guvernului central chinez, japonezii au regizat Incidentul Mukden din 1931 şi au ocupat Manciuria, proclamând înfiinţarea unui nou stat , Manchukuo, un stat marionetă nipon. În fruntea acestui stat a fost pus fostul împărat al Chinei, Henry Pu Yi.
Obiectivele japoneze în China vizau menţinerea aprovizionării cu materii prime, în condiţia menţinerii în regiune a unor regimuri locale care să nu acţioneze împotriva intereselor nipone. Deşi acţiunile japoneze nu păreau cu nimic diferite de cele ale altor puteri coloniale care acţionaseră în regiune în secolul al XIX-lea, de prin 1930, sub influenţa celor 14 puncte wilsoniene, folosirea forţei militare în sprijinul colonialismului nu mai era considerată de comunitatea internaţională o comportare potrivită.
Intervenţia japoneză din Manciuria a fost aspru criticată în comunitatea internaţională şi a dus la retragerea Japoniei din Liga Naţiunilor. În deceniul al patrulea, conflictul dintre China şi Japonia a ajuns într-un punct mort, Chiang fiind mult mai interesat de elilminarea forţelor comuniştilor chinezi, pe care le considera un pericol mult mai important decât cel reprezentat de japonezi.
Deşi la început au cooperat în cadrul Expediţiei nordice, în perioada 1930-1934, Kuomintangul şi comuniştii au intrat într-un conflict deschis. Japonezii au exploatat luptele interne din China pentru a face noi incursiuni precum debarcarea de la Shanghai din 1932.
Între timp, în Japonia, asasinatele făptuire de o serie de organizaţii secrete şi efectele Marii crize economice au dus treptat la pierderea controlului civililor asupra guvernului în favoarea militarilor. În plus, înaltele comandamente militare nu aveau decât un control limitat asupra armatelor terestre, care acţionau de cele mai multe ori în propriul lor interes, de multe ori în contradicţie cu interesele generale ale naţiunii. Pentru justificarea expansiunii, niponii foloseau ca justificare panasianismul. Esenţa acestei politici a fost sintetizate cel mai bine de "doctrina Amo" din 1934, (după numele lui Eiji Amo, şeful departamentului de informaţii al Ministerului de Externe al Japoniei). Cunoscută şi ca "Doctrina Monroe a Asiei", aceasta anunţa intenţia Japoniei de adoptare în relaţia cu puterile europene a unei politici a "mâinilor libere" în China, negând astfel politica porţilor deschise. Noua doctrină afirma că Japonia este singurul lider regional în asigurarea securităţii în Asia de est, arogându-şi inclusiv sarcina combaterii comunismului. De faot, motivele economice erau principalii factori care au dus la invadarea Chinei. În timpul Marii Crize Economice, exporturile nipone către Europa şi America au scăzut în mod dramatic, iar Japonia a găsit soluţia dominării Chinei din punct de vedere politic şi economic pentru asigurarea unei pieţe stabile. În perioada care a dus la războiul pe scară largă din 1937, japonezii au folosit limitat forţa în conflicte locale pentru a obliga China să renunţe la politica protecţionistă şi să interzică activităţile sau boicoturile antijaponeze, acolo unde apăreau aceste.

duminică, 14 septembrie 2008

Războiul din Pacific - Teatre de luptă

Între 1942 şi 1945, au existat patru teatre principale de conflict în cadrul Războiului din Pacific, şi anume:
-- China;
-- Oceanul Pacific central;
-- Asia de sud-est;
-- Asia de sud-vest.
Istoricii militari americani consideră că au existat numai două teatre de operaţiuni:
-- Teatrul de operaţiuni Pacific (PTO);
-- Teatrul de operaţiuni China-India-Burma (CBI).
Această împărţire nu ţine seama de faptul că acestor teatre de luptă nu le corespundeau comenduiri operaţionale distincte. În cadrul Teatrului de operaţiuni Pacific, controlul forţelor lor era împărţit între Comenduirile Regiunilor Oceanului Pacific şi Comenduirea Pacificului de sud-vest.
În 1945, pentru o scurtă perioadă mai înainte de capitularea Japoniei, Uniunea Sovietică şi aliaţii ei mongoli au atacat forţele japoneze din Manciuria, în nord-vestul Chinei.

Războiul din Pacific - Participanţi

Principalii Aliaţi participanţi au fost Statele Unite, China şi Regatul Unit (incluzând forţele din India Britanică), Australia şi Noua Zeelandă. Olanda, Canada, Mexic, Forţele Franceze Libere şi multe alte state (în principal colonii britanice au participat de asemenea. Uniunea Sovietică a participat la două conflicte scurte războaie de frontieră (bătălia de la Lacul Hasan şi bătălia de la Halhin Gol) cu Japonia în 1938 şi 1939, după care a rămas neutră în până în august 1945, când s-a alăturat efortului aliat, invadând Manchukuo în cadrul Operaţiunii Furtună de August.
Statele Axei care au sprijinit Japonia au fost statele marionetă Manchukuo şi cel cojndus de Wang Jingwei (care controla regiunile de coastă ale Chinei). Tailanda s-a alăturat Axei după ce a fost constrânsă să facă un asemenea pas, iar armata sa a participat în Camapania din Burma. Japonia a înrolat mulţi soldaţi din coloniile sale Coreea şi Formosa (Taiwanul din zilele noastre). Germania Nazistă şi Italia Fascistă au sprininit acţiunile japoneze prin intervenţia forţelor lor navale, care au fost însă de mică amploare.

sâmbătă, 13 septembrie 2008

Războiul din Pacific - Parte al celui de al doilea război mondial

Perioada: 7 iulie 1937–9 septembrie 1945
Locaţia: Asia, Oceanul Pacific, insulele sale şi ţările riverane
Rezultat: Victoria Aliaţilor, Capitularea necondiţionată a Japoniei
Motivul de război: Expansionismul japonez

Războiul din Pacific a fost parte a celui celui de-al doilea război mondial, luptele derulându-se în Oceanul Pacific, insulele sale şi în Asia de răsărit, între 7 iulie 1937 şi 14 august 1945. Cele mai importante lupte au avut loc după ce Imperiul Japonez a atacat o serie de ţări, care au ajuns să fie cunoscuţi ca Aliaţii (sau Puterile aliate).
În zilele noastre, în Japonia se foloseşte denumirea "Războiul din Pacific", puţini dintre niponi referindu-se la conflict ca la "Marele război din Asia de Est", termen adoptat în mod oficial de Cartierul General Imperial în 1941 şi scos în afara legii în 1945, în timpul ocupaţiei Japoniei.

miercuri, 3 septembrie 2008

Elementele componente ale instalaţiei de legare

Elemente pentru fixarea parâmelor de legare:
-- babalele, sunt coloane cilindrice, verticale, amplasate pe punţi în locuri convenabile şi servesc la legarea parâmelor (voltare). Pot fi simple sau în cruce, executate prin turnare sau sudare, fiind fixate de punte prin intermediul unei plăci sudate sau prinsă solid în buloane. Materialul de confecţionare a babalelor este oţelul sau fonta, dar la navele mici dotate cu parâme vegetale sau sintetice, se permite confecţionarea babalelor din aliaje;
-- bintele, sunt de aceiaşi construcţie ca şi babalele, dar sunt formate dintr-o singură coloană cu o traversă, având aceiaşi întrebuinţare ca şi babalele.
-- tacheţii sunt piese metalice sau din lemn sub formă de T, montaţi pe punte, copastie sau catarge. La tachet se ia volta parâmelor subţiri, la nave mici, şalupe, yachturi, ambarcaţiuni sportive;
Tipuri de babale, binte şi stope de parâme