Farul Maritim - Istoric, generalităţi

Farul este o construcţie specială sub formă de turn, amplasată pe malul mărilor sau oceanelor, în zona apelor puţin adânci; este prevăzut cu un sistem de iluminare în varf, spre a-i servi drept ghid pentru nave. Cel mai vechi far cunoscut este Farul din Alexandria (una din cele şapte minuni ale lumii) construit la începutul primului mileniu al erei creştine de către Sostratos din Cnidos, la porunca regelui Ptolemeu Filadelful. Acest far avea trei etaje şi o înălţime de 110 m. Farul a fost înălţat pe insula Pharos, din faţa oraşului-port Alexandria, din Egipt. De aici provine şi numele generic „far”.
În primele secole ale erei creştine fenicienii şi romanii au construit numeroase faruri pe ţărmurile Mării Negre, de-a lungul Mediteranei, pe coastele Oceanului Atlantic şi pe insulele britanice. După căderea Imperiului Roman, care a atras după sine declinul navigaţiei, nu s-au mai construit faruri maritime.
O dată cu reînvierea schimburilor comerciale, începând cu secolul al XII-lea francezii, precum şi germanii, prin liga hanseatică (asociaţie comercială occidentală din Evul Mediu), au construit numeroase faruri. La sfârşitul secolului al XIV-lea, circa 30 de faruri marcau coasta Europei.
Farurile de construcţie modernă au început să fie date în exploatare la începutul secolului al XVII-lea. Farurile erau iniţial construite din lemn, aşa că furtunile le distrugeau adeseori. Primul far din piatră a fost construit în Anglia, în anul 1759, de către inginerul englez John Smeaton (1724-1792). În anul 1820 se aflau în lume 250 de faruri mari.
Betonul şi oţelul au fost folosite la construirea farurilor abia la începutul secolului al XX-lea. Noile faruri au structuri de oţel.
Lumina farurilor era iniţial, furnizată de focurile de lemn, cu cărbuni, de torţele cu răşini, apoi de lămpile cu seu sau grăsimi vegetale. Uleiul de peşte a fost folosit începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea. Apariţia lămpilor ce utilizau gazul lampant, evitându-se înegrirea ferestrelor, a permis introducerea lentilelor prismatice şi reflectoarelor care concentrau lumina la o intensitate comparabile cu cea a unui far de automobil. Reflectoarele parabolice au fost introduse în anul 1791, iar farul cu lentila Fresnel a apărut în anul 1823.
Un dispozitiv revoluţionar de rotire a lămpii care proiectează lumina concentrată a fost inventat în aceeaşi perioadă.
În secolul al XX-lea s-au introdus lămpile cu benzină şi cele cu acetilenă. Acetilena este folosită chiar şi acum, deoarece este ieftină şi comodă în exploatare.
Ca urmare a perfecţionării lămpilor electrice în anii 20 farurile au fost echipate cu lămpi cu arc electric, care dau intensitate până la 500 milioane de candele (candela = unitate de măsură a intensităţii luminoase). Prin perfecţionarea ulterioară a lentilelor şi a reflectoarelor s-au obţinut intensităţi luminoase de câteva sute de mii de candele, pornind de la un bec de 250 de watti.
Recent s-au introdus lămpi aşa numite ”flash” , adică lămpi similare bliţurilor fotografice, care emit pulsuri de radiaţie luminoasă foarte puternică.
Recunoaşterea exactă a poziţiei geografice şi identificarea locului cu ajutorul farului este posibilă datorită semnalelor luminoase emise, diferind prin culoare, durată şi succesiune, ce respectă anumite coduri cunoscute de navigatori.
În trecut, când vremea era neprielnică şi farul se afla în ceaţă, navele erau avertizate prin bătăi de clopot sau prin lovituri de tun. În vremurile noastre, farurile sunt echipate cu emiţătoare radio şi cu sisteme de reflectare a semnalelor radar ale navelor. Navigaţia modernă cu sisteme radar, a redus considerabil importanţa farurilor.
Un exemplu tipic este farul din Saint-Mathieu (Franţa) situat la 12 km vest de intrarea în portul Brest. A fost construit în anul 1740, fiind înzestrat cu 70 de oglinzi de reverberaţie (reflecţie multiplă a luminii). În anul 1821 s-au montat 8 reflectoare speciale cu lămpi de tipul Argand. Turnul actual, reconstruit în anul 1825, are 37 m înălţime şi emite câte un puls de lumină albă la 15 secunde. Lumina acestui far bate până la 29 de mile (circa 50 km).
Marile faruri aflate astăzi în funcţiune în întreaga lume sunt complet automatizate şi chiar computerizate, fiind dotate cu echipamente care analizează starea vremii, transmit prin radio informaţiile asupra acesteia şi posedă chiar şi echipamente pentru combaterea ceţii.