Ioan Murgescu
Ioan Murgescu a deţinut funcţia de comandant al Marinei Militare Române între anii 1874-1877, 1877-1879 şi 1888-1901, având gradul de amiral.
Ioan Murgescu s-a născut la data de 27 martie 1846
în oraşul Buzău. După absolvirea liceului, el s-a dedicat carierei militare,
orientându-se spre marină şi prezentându-se în martie 1864 la concursul
organizat de Ministerul de Război pentru trimiterea unui elev la Şcoala Navală
din Brest (Franța).
A reuşit la examen şi, la 1 august 1864, Ioan
Murgescu s-a înmatriculat la respectiva şcoală, unde a obţinut în primul an de
studiu rezultate excepţionale. Ca urmare a acestor rezultate, ministrul de
război a înaintat un referat către Consiliul de Miniştri în şedința din 19
iulie 1865 prin care a propus: „elevului Murgescu Ioan trimis în Francia la Școala
Navală de la Brest, pentru silinţa la studiu la care a dat probe, să i se dea o
sumă de 300 franci din capitolul misiilor, sub titlul de gratificaţie
considerând că asemenea recompense au drept scop a încuraja silinţa.”
A absolvit cursurile Şcolii Navale la 1 august
1866, după care a efectuat un voiaj de instrucţie cu nava-şcoală franceză „Jean
Bart”. Astfel, printr-o adresă din 4 octombrie 1866 ministrul de marină şi colonii
al Imperiului Franței l-a informat pe agentul României la Paris că: „junele Murgescu Ioan,
supus român, pe care îl autorizasem în 1864 a urma cursurile Şcolii Navale
Imperiale, a sfârşit cursurile acestei școli. Îl autorizăm, de asemenea, a face
campania vasului şcoală „Jean Bart”, cu asimilaţia gradului de aspirant de a
doua clasă”.
După încheierea studiilor în Franţa, Ioan Murgescu
a revenit în România la 24 octombrie 1866, fiind încadrat în Corpul Flotilei cu
gradul de sublocotenent. Timp de câţiva ani timp, a îndeplinit funcţia de ofiţer
secund şi comandant pe nava „Ştefan cel Mare” (1866-1871) şi apoi comandant pe
nava „România”, nave aflate în dotarea Flotilei Române în perioada respectivă,
fiind avansat la gradul de locotenent (1869) şi apoi la gradul de căpitan
(1871).
În anul 1873, căpitanul Murgescu a fost numit la
comanda canonierei „Fulgerul”, noua navă a flotilei române, construită în şantierele
din Toulon (Franța), fiind însărcinat cu aducerea în ţară a acesteia şi comandând astfel
pentru prima dată o navă românească de război în Marea Mediterană şi în Marea
Neagră. La sosirea în România, în aprilie 1874, căpitanului Murgescu i s-a
conferit medalia “Virtutea Militară” cls. I pentru
îndeplinirea în cele mai bune condiţii a misiunii încredinţate.
În anul următor, la data de 10 decembrie 1874,
cpt. Ioan Murgescu a fost numit provizoriu în funcţia de comandant al Flotilei
Române în locul maiorului Nicolae Dimitrescu-Maican, iar după înaintarea la
gradul de maior, la 6 iunie 1875, a fost titularizat în această funcţie,
rămânând la comanda flotilei până la 1 aprilie 1877.
După o lună, el a fost ataşat pe lângă comandantul
Flotilei Ruse de Dunăre, calitate care i-a permis participarea la conceperea şi
executarea uneia dintre cele mai spectaculoase operaţiuni de luptă navale din
Războiul de Independenţă. Este vorba de atacul de la Măcin din noaptea 12/13
mai 1877, în timpul căruia şalupa torpiloare „Rândunica”, comandată de maiorul
Murgescu a scufundat monitorul otoman „Duba Seifi” cu un deplasament de 2500 t.
Ca urmare a acestei strălucite fapte de arme, maiorul Murgescu a primit Ordinul
rus „Sf. Vladimir” cls. IV-a cu spade şi rozete şi Ordinul Național „Steaua
României”. După aceste acțiuni, maiorul Murgescu a fost numit
comandant al grupului de şalupe „Rândunica” şi „Bucur” cu ajutorul cărora au
fost construite podurile de vase româneşti peste Dunăre, iar apoi comandant al
staţiunii de baraj de la Nedeia, sub comanda sa realizându-se un baraj de mine
românesc care şi-a dovedit eficiența de-a lungul războiului.
La data de 1 decembrie 1877, maiorul Murgescu a
revenit la comanda Corpului Flotilei Române, deţinând această funcţie până la 8
aprilie 1879, când a fost numit în funcţia de director al nou-înfiinţatului
Arsenal al Flotilei din Galaţi. Între timp, el a fost înaintat la gradul de
locotenent-colonel. În anul 1881, a fost avansat colonel şi i s-a încredinţat
comanda Şcolii Fiilor de Militari din Iaşi. Apoi, pentru o perioadă de 4 ani
(1882-1886), colonelul Murgescu a deţinut funcţia de inspector al navigaţiei şi
porturilor. A fost apoi comandant al Depozitului şi Diviziei echipajelor.
La data de 10 mai 1888, colonelul Ioan Murgescu a
fost numit pentru a treia oară în funcţia de comandant al Corpului Flotilei
Române, deţinând această funcţie până la 1 aprilie 1901, când s-a retras la
cerere din marină, cu gradul de contraamiral. A fost decorat cu Ordinul
„Coroana României” în gradul de comandor.
În mai 1898, a fost adoptată Legea de organizare a
Marinei Militare, care a avut în vedere evoluţiile ce s-au produs în ultimele
decenii în această armă. Noua lege a statuat, pentru prima dată, gradele
specifice Marinei Militare: amiral, viceamiral, contraamiral, comandor, capitan
comandor, locotenent comandor. În aceasta situaţie generalul Ion Murgescu a
fost trecut printre primii în corpul ofiţerilor de marină, gradul de general
fiindu-i echivalat cu acela de amiral. La 10 mai 1911 a fost înaintat la gradul
de viceamiral în rezervă.
Viceamiralul Ioan Murgescu a încetat din viaţă la
data de 5 martie 1913 în oraşul Bucureşti şi a fost înmormântat în Cimitirul
Belu cu onorurile militare cuvenite, discursul de adio fiind rostit de către
Ion I. C. Brătianu.
În semn de omagiere a personalităţii sale, numele său este purtat de
către prima navă românească de război construită în întregime la noi în țară, la Galați, în 1939, care a fost puitorul de mine „Amiralul Murgescu”, de Şcoala
Militară de Maiştri a Forţelor Navale „Amiral Ion Murgescu” şi de Şcoala cu
clasele I-VIII ”Viceamiral Ioan Murgescu” din comuna Valu lui Traian (jud.
Constanţa).