Powered By Blogger

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Comandanţii Marinei Militare Române

Ioan Murgescu


















Ioan Murgescu a deţinut funcţia de comandant al Marinei Militare Române între anii 1874-1877, 1877-1879 şi 1888-1901, având gradul de amiral.
Ioan Murgescu s-a născut la data de 27 martie 1846 în oraşul Buzău. După absolvirea liceului, el s-a dedicat carierei militare, orientându-se spre marină şi prezentându-se în martie 1864 la concursul organizat de Ministerul de Război pentru trimiterea unui elev la Şcoala Navală din Brest (Franța).
A reuşit la examen şi, la 1 august 1864, Ioan Murgescu s-a înmatriculat la respectiva şcoală, unde a obţinut în primul an de studiu rezultate excepţionale. Ca urmare a acestor rezultate, ministrul de război a înaintat un referat către Consiliul de Miniştri în şedința din 19 iulie 1865 prin care a propus: „elevului Murgescu Ioan trimis în Francia la Școala Navală de la Brest, pentru silinţa la studiu la care a dat probe, să i se dea o sumă de 300 franci din capitolul misiilor, sub titlul de gratificaţie considerând că asemenea recompense au drept scop a încuraja silinţa.”
A absolvit cursurile Şcolii Navale la 1 august 1866, după care a efectuat un voiaj de instrucţie cu nava-şcoală franceză „Jean Bart”. Astfel, printr-o adresă din 4 octombrie 1866 ministrul de marină şi colonii al Imperiului Franței l-a informat pe agentul României la Paris că: „junele Murgescu Ioan, supus român, pe care îl autorizasem în 1864 a urma cursurile Şcolii Navale Imperiale, a sfârşit cursurile acestei școli. Îl autorizăm, de asemenea, a face campania vasului şcoală „Jean Bart”, cu asimilaţia gradului de aspirant de a doua clasă”.
După încheierea studiilor în Franţa, Ioan Murgescu a revenit în România la 24 octombrie 1866, fiind încadrat în Corpul Flotilei cu gradul de sublocotenent. Timp de câţiva ani timp, a îndeplinit funcţia de ofiţer secund şi comandant pe nava „Ştefan cel Mare” (1866-1871) şi apoi comandant pe nava „România”, nave aflate în dotarea Flotilei Române în perioada respectivă, fiind avansat la gradul de locotenent (1869) şi apoi la gradul de căpitan (1871).
În anul 1873, căpitanul Murgescu a fost numit la comanda canonierei „Fulgerul”, noua navă a flotilei române, construită în şantierele din Toulon (Franța), fiind însărcinat cu aducerea în ţară a acesteia şi comandând astfel pentru prima dată o navă românească de război în Marea Mediterană şi în Marea Neagră. La sosirea în România, în aprilie 1874, căpitanului Murgescu i s-a conferit medalia Virtutea Militară” cls. I pentru îndeplinirea în cele mai bune condiţii a misiunii încredinţate.
În anul următor, la data de 10 decembrie 1874, cpt. Ioan Murgescu a fost numit provizoriu în funcţia de comandant al Flotilei Române în locul maiorului Nicolae Dimitrescu-Maican, iar după înaintarea la gradul de maior, la 6 iunie 1875, a fost titularizat în această funcţie, rămânând la comanda flotilei până la 1 aprilie 1877.
După o lună, el a fost ataşat pe lângă comandantul Flotilei Ruse de Dunăre, calitate care i-a permis participarea la conceperea şi executarea uneia dintre cele mai spectaculoase operaţiuni de luptă navale din Războiul de Independenţă. Este vorba de atacul de la Măcin din noaptea 12/13 mai 1877, în timpul căruia şalupa torpiloare „Rândunica”, comandată de maiorul Murgescu a scufundat monitorul otoman „Duba Seifi” cu un deplasament de 2500 t. Ca urmare a acestei strălucite fapte de arme, maiorul Murgescu a primit Ordinul rus „Sf. Vladimir” cls. IV-a cu spade şi rozete şi Ordinul Național „Steaua României”. După aceste acțiuni, maiorul Murgescu a fost numit comandant al grupului de şalupe „Rândunica” şi „Bucur” cu ajutorul cărora au fost construite podurile de vase româneşti peste Dunăre, iar apoi comandant al staţiunii de baraj de la Nedeia, sub comanda sa realizându-se un baraj de mine românesc care şi-a dovedit eficiența de-a lungul războiului.
La data de 1 decembrie 1877, maiorul Murgescu a revenit la comanda Corpului Flotilei Române, deţinând această funcţie până la 8 aprilie 1879, când a fost numit în funcţia de director al nou-înfiinţatului Arsenal al Flotilei din Galaţi. Între timp, el a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel. În anul 1881, a fost avansat colonel şi i s-a încredinţat comanda Şcolii Fiilor de Militari din Iaşi. Apoi, pentru o perioadă de 4 ani (1882-1886), colonelul Murgescu a deţinut funcţia de inspector al navigaţiei şi porturilor. A fost apoi comandant al Depozitului şi Diviziei echipajelor.
La data de 10 mai 1888, colonelul Ioan Murgescu a fost numit pentru a treia oară în funcţia de comandant al Corpului Flotilei Române, deţinând această funcţie până la 1 aprilie 1901, când s-a retras la cerere din marină, cu gradul de contraamiral. A fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în gradul de comandor.
În mai 1898, a fost adoptată Legea de organizare a Marinei Militare, care a avut în vedere evoluţiile ce s-au produs în ultimele decenii în această armă. Noua lege a statuat, pentru prima dată, gradele specifice Marinei Militare: amiral, viceamiral, contraamiral, comandor, capitan comandor, locotenent comandor. În aceasta situaţie generalul Ion Murgescu a fost trecut printre primii în corpul ofiţerilor de marină, gradul de general fiindu-i echivalat cu acela de amiral. La 10 mai 1911 a fost înaintat la gradul de viceamiral în rezervă.
Viceamiralul Ioan Murgescu a încetat din viaţă la data de 5 martie 1913 în oraşul Bucureşti şi a fost înmormântat în Cimitirul Belu cu onorurile militare cuvenite, discursul de adio fiind rostit de către Ion I. C. Brătianu.
În semn de omagiere a personalităţii sale, numele său este purtat de către prima navă românească de război construită în întregime la noi în țară, la Galați, în 1939, care a fost puitorul de mine „Amiralul Murgescu”, de Şcoala Militară de Maiştri a Forţelor Navale „Amiral Ion Murgescu” şi de Şcoala cu clasele I-VIII ”Viceamiral Ioan Murgescu” din comuna Valu lui Traian (jud. Constanţa).

vineri, 10 august 2012

Comandanţii Marinei Militare Române

Anton Barbieri



Anton Barbieri a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române în perioada 30 aprilie 1867 si 1 ianuarie 1874, având gradul de colonel.

Anton Barbieri s-a născut în Italia şi a sosit pe teritoriul României pe la mijlocul secolului al XIX-lea, la bordul unei corăbii, care a naufragiat la gurile Dunării. S-a stabilit în oraşul Galaţi, angajându-se în anul 1845 în Corpul Şaluparilor, cu gradul de soldat. A avansat rapid la gradele de sergent (1846) şi sublocotenent (1850), îndeplinind funcţia de instructor al echipajelor şalupelor canoniere moldovene, iar din 1851 şi pe cea de comandant al goeletei „Natalia”.
În anul 1854, Anton Barbieri părăseşte flotila moldoveană şi se înrolează în marina rusă, participând, sub comanda amiralului Nahimov, la bătălia navală de la Sinope, una dintre cele mai importante acţiuni de luptă din Războiul Crimeii (1853-1856), care s-a soldat cu distrugerea flotei otomane. După terminarea războiului, revine în anul 1857 în flotila moldoveană, unde va fi numit, după obţinerea gradului de locotenent în 1858 şi decretarea unirii flotilelor din cele două Principate române în 1860, comandant al punctului Ismail. În anul 1863 este avansat la gradul de căpitan şi după un an este numit în funcţia de comandant al navei "România", prima navă cu aburi a flotilei române de război.
La data de 30 aprilie 1867, căpitanul Anton Barbieri a fost numit comandant al Flotilei Române, deţinând această funcţie până la data de 1 ianuarie 1874. În această perioadă, la 10 februarie 1869, este avansat la gradul de maior. Se retrage din cadrele active ale armatei, la 1 ianuarie 1874, fiind avansat ulterior la gradul de colonel şi îndeplinind funcţia de comandant al gărzii civile.

miercuri, 6 iunie 2012

Comandanţii Marinei Militare Române

Emanoil Boteanu


















Emanoil Boteanu a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române în perioada17 martie - 30 aprilie 1867, având gradul de general.
Emanoil Boteanu s-a născut în anul 1836. A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti cu gradul de sublocotenent în anul 1856, continuându-şi apoi studiile la Şcoala de Stat Major din Franţa. A fost avansat la gradul de locotenent (1859) şi apoi la cel de căpitan (1862). În anul 1863 este repartizat la Regimentul 7 Infanterie, de unde a fost transferat la începutul anului următor (1864), ca ofițer în Corpul de Stat Major, organizat prin Decretul din 12 noiembrie 1863.
În calitate de ofiţer de Stat Major, în anul 1864, Emanoil Boteanu a fost trimis de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca observator pe frontul american al Războiului de Secesiune (1861-1865). Repartizat pe lângă Armata de pe Potomac - condusă de generalul George Gordon Meade -, căpitanul Boteanu a cunoscut îndeaproape armata nordistă, participând în anul 1865 la bătălia de la fortul Stadman. Lui îi aparţin singurele mărturii ale unui român despre războiul civil american, deoarece căpitanul Emanoil Boteanu a trimis de pe frontul american o serie de reportaje care au fost publicate în revistele cu specific militar din ţară („România militară” şi „Monitorul Oastei”).
Într-un articol intitulat „Despre un sistem militar la noi“, Emanoil Boteanu prezintă necesitatea constituirii armatei permanente şi a rezervelor sale, subliniind „avantajele unei armate permanente într-o ţară ca a noastră unde poporul organizat numai în miliţie, cu toată bravura caracteristică a gintei noastre şi aptitudinea sa militară, n-ar putea prezenta destulă consistenţă … fără a fi susţinut de o armată permanentă care, prin disciplină, instrucţia şi perfecta ei organizare să poată cuprinde în rândurile sale miliţia cu care să combată împreună“.
În septembrie 1865, revine în România, unde este înaintat la gradul de maior. Pentru o scurtă perioadă (17 martie - 30 aprilie 1867), maiorul Boteanu va îndeplini funcţia de comandant al Flotilei Române. La sfârşitul lunii aprilie a aceluiaşi an, este transferat din cadrul Flotilei în Corpul de Stat Major.
A îndeplinit ulterior funcţii de conducere în alte unităţi ale armatei române, luptând în Războiul de Independenţă. S-a retras din armată cu gradul de colonel, în anul 1893. În acelaşi an a mai fost înaintat la gradul de general de brigadă în rezervă. A încetat din viaţă în anul 1897.

luni, 16 aprilie 2012

Comandanţii Marinei Militare Române

Scarlat Murguleţ



Scarlat Murguleţ a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române între anii 1866-1867 şi a avut gradul de maior.
Scarlat Murguleţ s-a născut în anul 1831. El a îmbrăţişat de tânăr cariera armelor, intrând în septembrie 1849 în Legiunea de Cadeţi, înfiinţată în Moldova, în anul 1845. În anul 1851, a absolvit cursurile organizate pentru cadeţi, obţinând gradul de sublocotenent. După trei ani, în 1854, a fost avansat la gradul de locotenent şi a intrat în flotila moldoveană, unde în primii ani de activitate a îndeplinit funcţia de comandant al punctului Ismail, din anul 1856 având gradul de căpitan.
În anul 1860 a avut loc unirea flotilelor celor două Principate Române (Moldova şi Muntenia), după care căpitanul Murguleţ a fost numit comandant al punctului Galaţi. În anul 1865, este avansat la gradul de maior, fiind desemnat pentru a ocupa funcţia de ajutor al colonelului Constantin Petrescu, comandantul Flotilei Române. La data de 11 februarie 1866, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi retragerea colonelului Petrescu, maiorul Scarlat Murguleţ a preluat comanda Flotilei Române pe care a deţinut-o pentru o perioadă de numai un an, până la 17 martie 1867.Printr-un decret din 17 martie 1867, maiorul Murguleţ s-a retras din armată, fiind înlocuit la conducerea flotilei cu căpitanul Anton Barbieri. În aprilie 1867, a fost rechemat în armată, fiind numit şef al Batalionului al 9-lea din Corpul Grănicerilor, cu reşedința la Bolgrad.

luni, 2 aprilie 2012

Comandanţii Marinei Militare Române

Constantin Petrescu



Constantin Petrescu, a fost un colonel român, care a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române între anii 1864-1866

Constantin Petrescu s-a înrolat în cadrul Flotilei din Muntenia cu gradul de locotenent, fiind printre primii ofiţeri ai flotilei muntene. A fost numit la comanda uneia dintre cele trei canoniere intrate în dotare în anul 1845, deţinând şi comanda superioară a întregului grup de canoniere.
Numele său este legat de începuturile de organizare a unei flotile de război în Muntenia, în perioada modernă. Prin Decretul nr. 122 din 5 iulie 1850, Flotila Munteniei s-a constituit într-un corp aparte, iar Constantin Petrescu, care fusese înaintat la gradul de căpitan, a fost numit comandant al acestei flotile. După Unirea Principatelor Române şi unirea flotilelor din Muntenia şi Moldova într-un singur corp, printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 22 octombrie 1860, căpitanul Petrescu a fost numit în funcţia de ajutor al comandantului Corpului Flotilei, pe care a deţinut-o până în iulie 1861, din data de 9 decembrie 1860 având gradul de maior.
Pentru mai bine de un an şi-a întrerupt activitatea în flotilă, fiind numit în funcţia de prefect al judeţului Brăila, după care la revenirea în flotilă în ianuarie 1863 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel. După aproape un an, la data de 27 decembrie 1863, el a fost desemnat pentru a ocupa funcţia de comandant al Flotilei Române, funcţie pe care a deţinut-o până la data de 11 februarie 1866. În această perioadă, a fost înaintat la gradul de colonel în anul 1865.

marți, 21 februarie 2012

Comandanţii Marinei Militare Române

Nicolae Dimitrescu-Maican





Nicolae Dimitrescu-Maican a deținut funcția de comandant al Flotilei Române în trei rânduri (1874, 1877 și 1879-1888) şi a avut gradul de general.



Nicolae Dimitrescu Maican s-a născut în anul 1846. El a fost primul român care a urmat studii de specialitate la Școala Navală din Brest (Franța), în perioada 1863-1865. După absolvirea cursurilor școlii franceze, a obținut gradul de sublocotenent și a mai rămas doi ani în Marina Franceză, fiind îmbarcat pe nava-școală de aplicație "Jean Bart".
În anul 1867, s-a reîntors în România, fiind avansat în 1868 la gradul de locotenent și numit comandant al navei "România". Este înaintat apoi la gradul de căpitan (1870) și i se încredințează comanda navei "Ștefan cel Mare", în 1871. La data de 1 ianuarie 1874 a fost avansat la gradul de maior și numit pentru prima dată în funcția de comandant al Flotilei Române, deținând această funcție doar până la 10 decembrie 1874.
După o perioadă de trei ani în care a funcționat ca ofițer de stat major al Marinei, la data de 1 aprilie 1877, maiorul Maican a primit pentru a doua oară comanda Flotilei Române, iar apoi la 28 aprilie 1877 i s-a încredințat și comanda bateriilor de coastă de la Calafat (formate din 16 tunuri și 12 mortiere de 120 mm). În această din urmă calitate, el s-a distins, la 7 noiembrie 1877, în operațiunea de scufundare a unei grupări de nave otomane, la care a participat direct. Pentru activitatea sa, maiorul Dimitrescu Maican a fost decorat cu Ordinele "Steaua României" și "Coroana României". Și de această dată a condus Marina Militară Română o perioadă scurtă, fiind avansat la gradul de locotenent colonel în data de 1 decembrie 1877, ocazie cu care a predat comanda flotilei maiorului Ioan Murgescu.
Locotenent-colonelul Nicolae Dimitrescu-Maican revine pentru a treia oară la comanda Flotilei Române la data de 8 aprilie 1879, deținând această funcție până la 10 mai 1888, pentru o perioadă de 9 ani, care s-a dovedit a fi deosebit de fertilă pentru procesul de organizare a Flotei Maritime de Război a României, după obținerea ieșirii la mare, prin Tratatul de pace de la Berlin (1878). În cei 9 ani cât a condus Flotila Română, Nicolae Dimitrescu-Maican a fost avansat la gradul de colonel (1880) și apoi la cel de general (1886). Pentru activitatea sa de organizare a Marinei Militare Române, generalul Maican a fost supranumit "ctitorul marinei militare".
În anul 1888, viața politică românească a fost zguduită de "Cazul colonelului Maican", un scandal de corupție în care au fost implicați mai mulți generali, printre care și prefectul Poliției Capitalei, generalul Radu Mihai și care a constituit (după opinia lui Constantin Argetoianu) una dintre cauzele căderii de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu. Generalul Maican a fost judecat pentru săvârșirea de acte de corupție, condamnat și degradat. A fost grațiat de către regele Carol I, care îl considera nevinovat. În restul vieții, Nicolae Dimitrescu-Maican a luptat pentru ca să i se revizuiască procesul și a obținut rejudecarea sa.
Înainte însă de rejudecarea procesului său, generalul Nicolae Dimitrescu-Maican a încetat din viață în anul 1902, la vârsta de numai 56 ani, în urma unui accident. La înmormântarea sa a participat întregul corp ofițeresc al Marinei Române în frunte cu secretarul general al Ministerului de Război.În semn de prețuire postumă, marinarii de la conducere din timpul primului război mondial au denumit o navă capturată de la ruși cu numele generalului degradat: Nicolae Dimitrescu-Maican.