-- suprafaţă: 1.385.000 km2
-- adâncime medie: 1.742 m
-- adâncime maximă: 3.860 m
-- volumul apelor: 2.408.000 km3
Este situată în N-W Europei, fiind delimitată spre E si S-E de coastele Norvegiei, spre Sud de linia ce leagă insula Storfossen (lângă fiordul Trondheim) cu insulele Shetland şi Feroe, spre S-W de linia ce uneşte insulele Feroe cu Islanda, spre West de linia dintre Islanda şi Insula Jan Mayen, iar spre Nord de linia ce uneşte insula Jan Mayen cu insula Spitsbegen.
Comunică, prin spaţiile delimitate de aceste teritorii, cu Marea Barents, Marea Nordului, Marea Groenlandei şi Oceanul Atlantic.
Ţărmul muntos al Norvegiei este crestat adânc de numeroase fiorduri, dintre care cel mai lung (180 km) dar şi cel mai frumos este Trondheimsfiorden.
Influenţa curentului Norvegiei, care este un curent cald, se răsfrânge asupra valorilor termice ale apelor de suprafaţă, ce nu coboară iarna sub 20C şi astfel Marea Norvegiei nu îngheaţă niciodată, fapt de mare importanţă pentru navigaţia maritimă.
Norvegia dispune de una dintre cele mai puternice şi mai moderne flote comerciale din lume. Oraşul Navrik este cel mai mare port al Norvegiei (deşi este situat dincolo de Cercul Polar).
Se afișează postările cu eticheta Mări şi Oceane. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mări şi Oceane. Afișați toate postările
marți, 27 mai 2008
vineri, 7 martie 2008
Marea Albă
Marea Albă este un intrând al Mării Barents pe coasta de nord-vest a Rusiei. Marea este înconjurată de Karelia la vest, Peninsula Kola la nord şi Peninsula Kanin la nord-est.
Arhanghelsk, un important port la Marea Albă, a fost pentru o bună parte a istoriei Rusiei principalul centru pentru comerţul internaţional, aflat sub administrarea aşa numiţilor pomori ("locuitorii de la mare") din Holmogorî. În timpurile moderne, portul a devenit o importantă bază navală şi pentru submarine. Aici se află şi centrala electrică care foloseşte energia valurilor de la Kislaia Guba, care generează 0,5 MW.
Marea Albă este legată de Marea Baltică prin Canalul Marea Albă - Marea Baltică, este considerată o mare interioară a Rusiei.
Are patru golfuri importante: Golful Kandalakşa, Golful Onega, Golful Dvin şi Golful Mezen. În Marea Albă, principalul grup de insule este grupul de insule Soloveţki.
Arhanghelsk, un important port la Marea Albă, a fost pentru o bună parte a istoriei Rusiei principalul centru pentru comerţul internaţional, aflat sub administrarea aşa numiţilor pomori ("locuitorii de la mare") din Holmogorî. În timpurile moderne, portul a devenit o importantă bază navală şi pentru submarine. Aici se află şi centrala electrică care foloseşte energia valurilor de la Kislaia Guba, care generează 0,5 MW.
Marea Albă este legată de Marea Baltică prin Canalul Marea Albă - Marea Baltică, este considerată o mare interioară a Rusiei.
Are patru golfuri importante: Golful Kandalakşa, Golful Onega, Golful Dvin şi Golful Mezen. În Marea Albă, principalul grup de insule este grupul de insule Soloveţki.
marți, 4 martie 2008
Marea Galbenă
Marea Galbenă, numită de asemenea Marea de Vest în Coreea de Nord şi de Sud, este partea nordică a Mării Chinei de Est, care, la rândul său, este o mare marginală a Oceanului Pacific. Se află între China continentală şi Peninsula Coreea. Numele său vine de la particulele de nisip care îi colorează apele, provenind din Fluviul Galben.
Cel mai interior golf al Mării Galbene poartă numele de Marea Bohai (înainte Golful Pechihli sau Golful Chihli). În ea se varsă atât Fluviul Galben, trecând prin provincia Shandong şi capitala sa Jinan cât şi Hai He prin Beijing şi Tianjin.
Golful Coreei, între provincia chineză Liaoning şi nord-vestul Coreei de Nord face parte de asemenea din Marea Galbenă.
Marea Bohai şi Golful Coreei sunt separate de Peninsula Liaodong, cel mai sudic punct fiind Dalian.
Cel mai interior golf al Mării Galbene poartă numele de Marea Bohai (înainte Golful Pechihli sau Golful Chihli). În ea se varsă atât Fluviul Galben, trecând prin provincia Shandong şi capitala sa Jinan cât şi Hai He prin Beijing şi Tianjin.
Golful Coreei, între provincia chineză Liaoning şi nord-vestul Coreei de Nord face parte de asemenea din Marea Galbenă.
Marea Bohai şi Golful Coreei sunt separate de Peninsula Liaodong, cel mai sudic punct fiind Dalian.
duminică, 17 februarie 2008
Marea Andaman
Caracteristici ale mării Andaman:
- suprafaţa: 602.000 km2
- adâncimea medie: 1.096 m
- adâncimea maximă: 4.171 m
- volumul apelor: 660.000 km3
Situată în partea de NE a Oceanului Indian, este mărginită la est de ţărmurile sud-vestice ale Peninsulei Indochina, ce se continuă spre S cu Peninsula Malacca; la S-SV de insula Sumatera; la V de arhipeleagurile Adamane şi Nicobare; la N de uriaşa deltă a fluviului Irrawaddy (Erawadi Myit) - a patra ca mărime de pe glob (30.000 km2).
Porturi din această regiune:
- Rangoon, capitala (Birmaniei) statului Myanmar
- Penag, port malaysian situat la N de Kuala Lumpur, spre SE comunică prin stâmtoarea Malacca, a cărei lăţime măsoară între 25-200 km, cu Marea Chinei spre S.
- suprafaţa: 602.000 km2
- adâncimea medie: 1.096 m
- adâncimea maximă: 4.171 m
- volumul apelor: 660.000 km3
Situată în partea de NE a Oceanului Indian, este mărginită la est de ţărmurile sud-vestice ale Peninsulei Indochina, ce se continuă spre S cu Peninsula Malacca; la S-SV de insula Sumatera; la V de arhipeleagurile Adamane şi Nicobare; la N de uriaşa deltă a fluviului Irrawaddy (Erawadi Myit) - a patra ca mărime de pe glob (30.000 km2).
Porturi din această regiune:
- Rangoon, capitala (Birmaniei) statului Myanmar
- Penag, port malaysian situat la N de Kuala Lumpur, spre SE comunică prin stâmtoarea Malacca, a cărei lăţime măsoară între 25-200 km, cu Marea Chinei spre S.
joi, 31 ianuarie 2008
vineri, 25 ianuarie 2008
duminică, 20 ianuarie 2008
Triunghiul Bermudelor
Triunghiul Bemudelor reprezintă spaţiul marin, de formă triunghiulară, situat în Oceanul Atlantic, cuprins între Insulele Bermude, Puerto Rico şi Peninsula Florida. Denumit şi Triunghiul Diavolului, acesta a devenit un subiect de mare interes începând cu secolul a XIX-lea. La acea vreme, marinarii se temeau de această zonă, despre care se povesteşte că „înghiţise” numeroase vase.
Actul de naştere al notorietăţii fenomenului îl consideră ziua de 5 decembrie 1945 şi este legat de dispariţia unei escadrile de cinci bombardiere americane „Avenger”, din familia faimoaselor D.C.-uri. În acea zi, la puţin timp după ora 14:00, pe un cer curat şi albastru, „Zborul 19” (cum a fost codificat) a decolat de la baza Fort Lauderdale din Florida, pentru a efectua o patrulare de rutină, deasupra Atlanticului, în zona arhipelagului Bahamas, dar aparatele au dispărut. Un avion de salvare, plecat de la baza din Banana River la ora 19:27 (care urma să se întoarcă la 20:30), va dispărea, la rândul lui, în ciudatul triunghi. Căpitanul unui vas care patrula prin zonă avea să declare că, la ora 19:50, a văzut o explozie pe cer şi că i-sa părut că avionul luase foc în aer, înainte de a lovi apa şi de a exploda. A doua zi, marina americană a făcut ample cercetări, fără a găsi însă vreo urmă a avioanelor.
În anii care au urmat, misterioasele dispariţii de nave şi avioane au continuat, celebrul Triunghi ale Bermudelor dobândind o reputaţie tot mai funestă. Povestirile fantastice, ca s-au adăugat legendei, menţionau faptul că, în zonă, instrumentele de navigaţie rămâneau în pană, busolele nu mai funcţionau, vapoarele se scufundau în ape care fierbeau, iar avioanele explodau.
Termenul „Triunghiul Bermudelor” a apărut pentru prima oară în anul 1964, într-un articol publicat într-o revistă americană. Triunghiul a devenit un mit, loc de atracţie irezistibil pentru amatorii de senzaţii tari.
Ulterior au fost emise numeroase şi variate ipostaze, care mai de care mai bizare, mai şocante sau chiar aberante, pentru a explica aceste dispariţii. Una dintre aceste explicaţii exotice afirmă că dispariţiile de nave şi de persoane s-ar datora „ultimilor descendenţi ai Atlantidei”, acel ţinut misterios dispărut la rândul lui, şi că navele aeriene şi maritime a fi fost de fapt „transferate” în lumea atlanţilor.
O altă supoziţie consideră că dispariţiile se datorează extratereştrilor, deşi ipoteza existenţei acestora şi a O.Z.N-urilor nu a fost validată…De asemenea, pornindu-se de la teoria einsteiniană despre spaţiu şi timp, a mai fost emisă şi ipostaza potrivit căreia navele maritime, avioanele şi pasagerii au fost translatate într-o altă dimensiune a Timpului şi Spaţiului, printr-un fel de falie spaţio-temporală, prin proiectarea lor într-o lume paralelă.
Alţi cercetători au încercat să demitizeze Triunghiul şi să rezolve misterul apelând la cauze naturale. După aceştia, accidentele petrecute în zona incriminată s-ar fi petrecut din cauza unor pene mecanice, a unor erori umane sau, mai ales, a capriciilor meteorologice.
Dintre explicaţiile ştiinţifice, apărute în diverse surse de informare, ar fi amintit de: uraganele, vârtejurile, trombele şi antitrombele marine, tornadele inverse, anomalia magnetică şi fluxurile magnetice, turbulenţa atmosferică, vibraţiile aerului (cunoscute sub numele de „glasul mării” sau „glasul furtunii”), emanaţiile postvulcanice de gaze etc.
Se cunoaşte faptul că perimetrul Triunghiului Bermudelor este traversat de Gulf Stream (Curentul Golfului), cel mai mare curent marin situat în Atlanticul de Nord, un curent puternic, cald, care generează o vreme foarte dificilă. Acesta transportă un volum de apă de 100 de ori mai mare decât debitul tuturor râurilor de pe glob, luate la un loc, cu o viteză de 45-60km/h. Ca urmare, se apreciază că acesta ar fi capabil să transporte foarte repede „resturile” unei catastrofe, ceea ce ar explica dificultăţile întâmpinate în găsirea resturilor epavelor. Se pune totuşi întrebarea: de ce s-au produs atâtea accidente enigmatice în această zonă? După şase ani de cercetări, geologii americani şi germani consideră că pot explica misterul unui dintre cele mai mediatizate mistere ale lumii. Pe baza studiilor efectuate în adâncul Oceanului Pacific, la 100 de kilometri de coasta statului Oregon (S.U.A.), savanţii au ajuns la concluzia că pe fundul întregului Ocean Planetar se află cantităţi uriaşe de gaz metan amestecate cu apă. Acest amestec, extrem de inflamabil (produs de emanaţiile sedimentelor, aflate în descompunere, de pe fundul oceanelor), se găseşte, din cauza presiunilor imense la care este supus, în stare solidă, mai exact sub forma unor blocuri de gheaţă. Energia înmagazinată în acest compus ar fi de două ori mai mare decât a oricărui tip cunoscut de cărbune, gaz natural sau petrol.
Potrivit cercetărilor americani, din cauza variaţilor de temperatură ale Oceanului Atlantic - generate de confluenţa celor doi curenţi oceanici: rece, din nord, al Labradorului, şi cald, din sud, al Golfului - , metanul îngheţat se topeşte, emisiile rezultate ducând la scăderea densităţii apei, care nu mai poate susţine greutatea vaselor şi aceste se scufundă. Astfel spus, în acest punct de pe planetă, materia solidificată se lichefiază din pricina curenţilor oceanici.
În ceea ce priveşte avioanele, gazul metan care iese din apă le-ar provoca o „pană” sau, mai rău, o scânteie care le-ar aprinde. Oricât de plauzibile ar fi, aceste consideraţii rămân totuşi ipostaze.
Se conturează însă tot mai mult ideea manifestării simultane, conjugate, a cel puţin câtorva din fenomenele amintite, care ar oferii explicaţii mult mai pertinente asupra întâmplărilor senzaţionale din această parte a globului.
Din fericire, în ultimii ani, în special datorită unui sistem de poziţionare globală (GPS), piloţii şi navigatorii dispun de mijloace mult mai sofisticate şi mai eficiente, care au făcut ca accidentele să fie mai rare. Cu toate acestea, în pofida precauţiilor de anvergură luate, dispariţiile din Triunghiul Bermudelor continuă să aibă loc.
Actul de naştere al notorietăţii fenomenului îl consideră ziua de 5 decembrie 1945 şi este legat de dispariţia unei escadrile de cinci bombardiere americane „Avenger”, din familia faimoaselor D.C.-uri. În acea zi, la puţin timp după ora 14:00, pe un cer curat şi albastru, „Zborul 19” (cum a fost codificat) a decolat de la baza Fort Lauderdale din Florida, pentru a efectua o patrulare de rutină, deasupra Atlanticului, în zona arhipelagului Bahamas, dar aparatele au dispărut. Un avion de salvare, plecat de la baza din Banana River la ora 19:27 (care urma să se întoarcă la 20:30), va dispărea, la rândul lui, în ciudatul triunghi. Căpitanul unui vas care patrula prin zonă avea să declare că, la ora 19:50, a văzut o explozie pe cer şi că i-sa părut că avionul luase foc în aer, înainte de a lovi apa şi de a exploda. A doua zi, marina americană a făcut ample cercetări, fără a găsi însă vreo urmă a avioanelor.
În anii care au urmat, misterioasele dispariţii de nave şi avioane au continuat, celebrul Triunghi ale Bermudelor dobândind o reputaţie tot mai funestă. Povestirile fantastice, ca s-au adăugat legendei, menţionau faptul că, în zonă, instrumentele de navigaţie rămâneau în pană, busolele nu mai funcţionau, vapoarele se scufundau în ape care fierbeau, iar avioanele explodau.
Termenul „Triunghiul Bermudelor” a apărut pentru prima oară în anul 1964, într-un articol publicat într-o revistă americană. Triunghiul a devenit un mit, loc de atracţie irezistibil pentru amatorii de senzaţii tari.
Ulterior au fost emise numeroase şi variate ipostaze, care mai de care mai bizare, mai şocante sau chiar aberante, pentru a explica aceste dispariţii. Una dintre aceste explicaţii exotice afirmă că dispariţiile de nave şi de persoane s-ar datora „ultimilor descendenţi ai Atlantidei”, acel ţinut misterios dispărut la rândul lui, şi că navele aeriene şi maritime a fi fost de fapt „transferate” în lumea atlanţilor.
O altă supoziţie consideră că dispariţiile se datorează extratereştrilor, deşi ipoteza existenţei acestora şi a O.Z.N-urilor nu a fost validată…De asemenea, pornindu-se de la teoria einsteiniană despre spaţiu şi timp, a mai fost emisă şi ipostaza potrivit căreia navele maritime, avioanele şi pasagerii au fost translatate într-o altă dimensiune a Timpului şi Spaţiului, printr-un fel de falie spaţio-temporală, prin proiectarea lor într-o lume paralelă.
Alţi cercetători au încercat să demitizeze Triunghiul şi să rezolve misterul apelând la cauze naturale. După aceştia, accidentele petrecute în zona incriminată s-ar fi petrecut din cauza unor pene mecanice, a unor erori umane sau, mai ales, a capriciilor meteorologice.
Dintre explicaţiile ştiinţifice, apărute în diverse surse de informare, ar fi amintit de: uraganele, vârtejurile, trombele şi antitrombele marine, tornadele inverse, anomalia magnetică şi fluxurile magnetice, turbulenţa atmosferică, vibraţiile aerului (cunoscute sub numele de „glasul mării” sau „glasul furtunii”), emanaţiile postvulcanice de gaze etc.
Se cunoaşte faptul că perimetrul Triunghiului Bermudelor este traversat de Gulf Stream (Curentul Golfului), cel mai mare curent marin situat în Atlanticul de Nord, un curent puternic, cald, care generează o vreme foarte dificilă. Acesta transportă un volum de apă de 100 de ori mai mare decât debitul tuturor râurilor de pe glob, luate la un loc, cu o viteză de 45-60km/h. Ca urmare, se apreciază că acesta ar fi capabil să transporte foarte repede „resturile” unei catastrofe, ceea ce ar explica dificultăţile întâmpinate în găsirea resturilor epavelor. Se pune totuşi întrebarea: de ce s-au produs atâtea accidente enigmatice în această zonă? După şase ani de cercetări, geologii americani şi germani consideră că pot explica misterul unui dintre cele mai mediatizate mistere ale lumii. Pe baza studiilor efectuate în adâncul Oceanului Pacific, la 100 de kilometri de coasta statului Oregon (S.U.A.), savanţii au ajuns la concluzia că pe fundul întregului Ocean Planetar se află cantităţi uriaşe de gaz metan amestecate cu apă. Acest amestec, extrem de inflamabil (produs de emanaţiile sedimentelor, aflate în descompunere, de pe fundul oceanelor), se găseşte, din cauza presiunilor imense la care este supus, în stare solidă, mai exact sub forma unor blocuri de gheaţă. Energia înmagazinată în acest compus ar fi de două ori mai mare decât a oricărui tip cunoscut de cărbune, gaz natural sau petrol.
Potrivit cercetărilor americani, din cauza variaţilor de temperatură ale Oceanului Atlantic - generate de confluenţa celor doi curenţi oceanici: rece, din nord, al Labradorului, şi cald, din sud, al Golfului - , metanul îngheţat se topeşte, emisiile rezultate ducând la scăderea densităţii apei, care nu mai poate susţine greutatea vaselor şi aceste se scufundă. Astfel spus, în acest punct de pe planetă, materia solidificată se lichefiază din pricina curenţilor oceanici.
În ceea ce priveşte avioanele, gazul metan care iese din apă le-ar provoca o „pană” sau, mai rău, o scânteie care le-ar aprinde. Oricât de plauzibile ar fi, aceste consideraţii rămân totuşi ipostaze.
Se conturează însă tot mai mult ideea manifestării simultane, conjugate, a cel puţin câtorva din fenomenele amintite, care ar oferii explicaţii mult mai pertinente asupra întâmplărilor senzaţionale din această parte a globului.
Din fericire, în ultimii ani, în special datorită unui sistem de poziţionare globală (GPS), piloţii şi navigatorii dispun de mijloace mult mai sofisticate şi mai eficiente, care au făcut ca accidentele să fie mai rare. Cu toate acestea, în pofida precauţiilor de anvergură luate, dispariţiile din Triunghiul Bermudelor continuă să aibă loc.
marți, 11 decembrie 2007
Marea Barents
Marea Barents este o mare, ce aparţine Oceanul Arctic, situată la nord de Norvegia şi Rusia. Înainte de 1940, acces la Marea Barents avea şi Finlanda, însă URSS a ocupat abuziv fâşia Finlandei, inclusiv oraşul - port finlandez, Petsamo.
-- suprafata: 1.438.000 km2
-- adancime medie: 186 m
-- adancime maxima: 600 m
-- volumul apelor: 322.000 km3
Marea fost numită astfel în cinstea navigatorului olandez Willem Barents, care făcuse multe expediţii în Oceanul Arctic.
Este cea mai intinsa dintre marile Oceanului Artic, fiind încadrată la est de insulele Novaia Zemlea, la nord de Arhipelagul Frantz Joseph şi Spitsbergen iar la sud de ţărmurile nordice ale Europei.
În afară de larga deschidere spre vest unde comunică, cu Marea Norvegiei şi Marea Groenlandei, apele Mării Barents comunică spre N cu bazinul central al Oceanului Arctic, iar spre E cu Marea Kara.
Influenţa apelor calde ale Curentului Capului de Nord, face ca apele Mării Barents să nu îngheţe în zona situată de-a lungul ţărmurilor de NE ale Peninsulei Scandinave şi pe coastele estice ale insulei Spitsbergen.
Cel mai mare port de la Marea Barents este oraşul Murmansk, situat pe ţărmul sudic al golfului Kola, unul din marile porturi ale Rusiei.
Marea este bogată în vieţuitoare, în special în fitoplancton, zooplancton, diferite cetacee şi pinipede.
În Marea Barents sunt localizate mari depozite de petrol, care sunt adjucate atât de Rusia, cât şi de Norvegia.
-- suprafata: 1.438.000 km2
-- adancime medie: 186 m
-- adancime maxima: 600 m
-- volumul apelor: 322.000 km3
Marea fost numită astfel în cinstea navigatorului olandez Willem Barents, care făcuse multe expediţii în Oceanul Arctic.
Este cea mai intinsa dintre marile Oceanului Artic, fiind încadrată la est de insulele Novaia Zemlea, la nord de Arhipelagul Frantz Joseph şi Spitsbergen iar la sud de ţărmurile nordice ale Europei.
În afară de larga deschidere spre vest unde comunică, cu Marea Norvegiei şi Marea Groenlandei, apele Mării Barents comunică spre N cu bazinul central al Oceanului Arctic, iar spre E cu Marea Kara.
Influenţa apelor calde ale Curentului Capului de Nord, face ca apele Mării Barents să nu îngheţe în zona situată de-a lungul ţărmurilor de NE ale Peninsulei Scandinave şi pe coastele estice ale insulei Spitsbergen.
Cel mai mare port de la Marea Barents este oraşul Murmansk, situat pe ţărmul sudic al golfului Kola, unul din marile porturi ale Rusiei.
Marea este bogată în vieţuitoare, în special în fitoplancton, zooplancton, diferite cetacee şi pinipede.
În Marea Barents sunt localizate mari depozite de petrol, care sunt adjucate atât de Rusia, cât şi de Norvegia.
vineri, 23 noiembrie 2007
Marea Moartă
Marea Moartă sau i se mai spune şi „Marea Sărată“ este o mare continentală fără scurgeri spre mare, singura apă curgătoare care-l alimentează este râul Iordan, care face graniţa naturală dintre Israel, Iordania de vest ocupată de Israel şi Iordania. Numele de "Marea Moartă" este atribuită lui Hieronymus (secolul IV). Înainte era numită Marea de Sare sau Marea de Asfalt. Numele de Marea Moartă nu este deloc exagerat. Datorită salinităţii ridicate, aici nu este posibilă viaţa. Denumirea de Marea Moartăa fost dată de grecul Pausanias, cel care a şi cercetat-o pentru prima dată.
În grotele care se află în nord-vestul mării, în apropierea oraşului Kumran, între anii 1947-1956 au fost găsite Manuscrisele de la Marea Moartă. Peste 500 de manuscrise, în limbile ebraică şi armenică, au fost considerate de specialişti dovada aplicării legii lui Moise de către grupul de credinţă eseniană în secolul al II-lea î.H. Primele 500 de tăbliţe de la Kumran au fost descoperite de către un beduin, în mod întâmplător. Această descoperire este şi astăzi subiectul disputelor teologilor din toată lumea. Astăzi manuscrisele pot fi văzute în două muzee din Ierusalim: Muzeul Rockefeller şi Muzeul Naţional.
Dintre locurile care merită vizitate amintim: Deşertul Iudaic cu numeroase localităţi biblice, Peştera în stâncă Kumran- sediul sectei precreştine Essenci, Canionul Murabbat, Fortăreaţa Masada, locul în care a fost situat oraşul biblic Sodoma, izvorul Ajn Gedi.
Geografie
Cordonate: longitudine estică -31° 29′ 27", latitudine nordică - 35° 28′ 47"
Marea Moartă fiind o mare închisă fără ieşire la mare, cu o suprafaţă de 600 de m² de apă sărată într-o depresiune joasä.
Această porţiune a groapei Iordanului cu oglinda apei frecvent 396 m sub nivelul mării ce este continuarea nordică a "Marii Gropi Africane". Acest nivel scăzut al apei şi salinitatea mare a apei este explicată prin evaporarea intensă, fiind expus la pericolul de uscare a mării, ultimele măsurători au dovedit aceasta, oglinda apei fiind peste valoarea - 400 m (sub nivelul mării).
Marea aceasta are nivelul cel mai scăzut raportat la nivelul mării, numai Lacul Baikal are un nivel şi mai scăzut de 794 m sub nivelul mării.
Conţinutul de sare
Conţinutul de sare al apei este 33 %, în medie de 28 %, numai Lacul Asal din Africa are un conţinut mai ridicat de sare (35 %). Evaporarea intensă a apei datorită climei calde din regiune este compensată de râul Iordan, totuşi evaporarea masivă determină formarea cristalelor de sare pe ţărmul mării.
Contrar aşteptărilor în apa aceasta sărată pot să trăiască anumite bacterii anaerobe ca cele care descompun salpetrul, sulful, şi celuloza. Chiar unele plante ca cele Halophyte pot să supravieţuiască în aceste condiţii extreme de mediu. Se presupune că nivelul apei mai demult era mai ridicat, afluenţa de apă fiind mai mare, de exemplu în anul 1930 marea este alimentată anual cu 1.300 miloane de m³, azi cantitatea de apă fiind numai de 350 miloane de m³. Aceasta este cauzat de faptul că râul Iordan este folosit ca sursă de apă potabilă de către Israel şi Iordania ce duce la scăderea continuă a nvelului apei, marea fiind ameniţată de secare. Planuri de salvare a Mării Moarte prin săparea unui canal de 300 km lungime la Marea Roşie lucrare ce ar valora 5 miliarde de dolari americani, acest canal de legăură nu numai că ar salva marea ci ar fi şi o sursă de energie electrică prin căderile de apă de pe parcursul canalului. Riscul acestui plan este distrugerea probabilă a atolului de corali din golful Akaba (Marea Roşie) prin pierderea unei cantităţi mari de apă, iar conţinutul ridicat de sare din Marea Moartă amestecată cu apă marină din golf ar determina formarea ghipsului.
Date despre Marea Moartă
Aşezare: Levant
- Ţări: Israel, Autoritatea Naţională Palestiniană, Iordania
- Suprafaţă: 600 km²
- Adâncime: circa 400 m
- Afluenţi: Iordan
- Ieşiri: nu are ieşiri
- Localităţi: En Gedi, Sedom, Al-Mazra
- Caracteristici: Mare sub nivelul mării (cel mai jos din lume), a 3-a ca altitudine, cea mai joasă depresiune din lume, extrem de sărată, există bacterii în lac
În grotele care se află în nord-vestul mării, în apropierea oraşului Kumran, între anii 1947-1956 au fost găsite Manuscrisele de la Marea Moartă. Peste 500 de manuscrise, în limbile ebraică şi armenică, au fost considerate de specialişti dovada aplicării legii lui Moise de către grupul de credinţă eseniană în secolul al II-lea î.H. Primele 500 de tăbliţe de la Kumran au fost descoperite de către un beduin, în mod întâmplător. Această descoperire este şi astăzi subiectul disputelor teologilor din toată lumea. Astăzi manuscrisele pot fi văzute în două muzee din Ierusalim: Muzeul Rockefeller şi Muzeul Naţional.
Dintre locurile care merită vizitate amintim: Deşertul Iudaic cu numeroase localităţi biblice, Peştera în stâncă Kumran- sediul sectei precreştine Essenci, Canionul Murabbat, Fortăreaţa Masada, locul în care a fost situat oraşul biblic Sodoma, izvorul Ajn Gedi.
Geografie
Cordonate: longitudine estică -31° 29′ 27", latitudine nordică - 35° 28′ 47"
Marea Moartă fiind o mare închisă fără ieşire la mare, cu o suprafaţă de 600 de m² de apă sărată într-o depresiune joasä.
Această porţiune a groapei Iordanului cu oglinda apei frecvent 396 m sub nivelul mării ce este continuarea nordică a "Marii Gropi Africane". Acest nivel scăzut al apei şi salinitatea mare a apei este explicată prin evaporarea intensă, fiind expus la pericolul de uscare a mării, ultimele măsurători au dovedit aceasta, oglinda apei fiind peste valoarea - 400 m (sub nivelul mării).
Marea aceasta are nivelul cel mai scăzut raportat la nivelul mării, numai Lacul Baikal are un nivel şi mai scăzut de 794 m sub nivelul mării.
Conţinutul de sare
Conţinutul de sare al apei este 33 %, în medie de 28 %, numai Lacul Asal din Africa are un conţinut mai ridicat de sare (35 %). Evaporarea intensă a apei datorită climei calde din regiune este compensată de râul Iordan, totuşi evaporarea masivă determină formarea cristalelor de sare pe ţărmul mării.
Contrar aşteptărilor în apa aceasta sărată pot să trăiască anumite bacterii anaerobe ca cele care descompun salpetrul, sulful, şi celuloza. Chiar unele plante ca cele Halophyte pot să supravieţuiască în aceste condiţii extreme de mediu. Se presupune că nivelul apei mai demult era mai ridicat, afluenţa de apă fiind mai mare, de exemplu în anul 1930 marea este alimentată anual cu 1.300 miloane de m³, azi cantitatea de apă fiind numai de 350 miloane de m³. Aceasta este cauzat de faptul că râul Iordan este folosit ca sursă de apă potabilă de către Israel şi Iordania ce duce la scăderea continuă a nvelului apei, marea fiind ameniţată de secare. Planuri de salvare a Mării Moarte prin săparea unui canal de 300 km lungime la Marea Roşie lucrare ce ar valora 5 miliarde de dolari americani, acest canal de legăură nu numai că ar salva marea ci ar fi şi o sursă de energie electrică prin căderile de apă de pe parcursul canalului. Riscul acestui plan este distrugerea probabilă a atolului de corali din golful Akaba (Marea Roşie) prin pierderea unei cantităţi mari de apă, iar conţinutul ridicat de sare din Marea Moartă amestecată cu apă marină din golf ar determina formarea ghipsului.
Date despre Marea Moartă
Aşezare: Levant
- Ţări: Israel, Autoritatea Naţională Palestiniană, Iordania
- Suprafaţă: 600 km²
- Adâncime: circa 400 m
- Afluenţi: Iordan
- Ieşiri: nu are ieşiri
- Localităţi: En Gedi, Sedom, Al-Mazra
- Caracteristici: Mare sub nivelul mării (cel mai jos din lume), a 3-a ca altitudine, cea mai joasă depresiune din lume, extrem de sărată, există bacterii în lac
Marea Bering
Marea Bering este situată la nord şi separată de Oceanul Pacific de nord de către Alaska şi Insulele Aleutine. Acoperind mai mult de două milioane de kilometri pătraţi, este mărginită la est şi nordest de Alaska, la vest de Siberia şi Peninsula Kamceatka, la sud de Peninsula Alaska şi de Insulele Aleutine şi în nordul îndepărtat de Strâmtoarea Bering care separă Marea Bering de Marea Chukchi din Oceanul Arctic. Numele său este cel al primului explorator european care a navigat pe apele sale, navigatorul danez Vitus Bering.
În timpul celei mai recente ere glaciare, se crede că nivelul mării era suficient de jos pentru a permite oamenilor şi animalelor să migreze din Asia în America de Nord pe jos, pe unde acum se află Strâmtoarea Bering, localizată în partea nordică a mării. Acest loc este cunoscut ca "Trecătoarea Bering" şi unii oameni de ştiinţă cred că a fost locul prin care au ajuns în America primii locuitori.
Marea Bering este unul din locurile cele mai bogate în peşte, şi pescuitul în apele sale reprezintă jumătate din industria pescuitului din Statele Unite. Datorită schimbărilor climatice, evoluţia climei şi ecosistemului Mării Bering este nesigur. Aceasta este o problemă în doua sensuri: schimbările climatice influenţează ecosistemele şi ecosistemele servesc ca indicatori pentru schimbările climatice.
Câteva insule din Marea Bering:
- Insulele Pribilov
- Insulele Komandorski, inclusiv Insula Bering
- Insula St. Lawrence
- Insulele Diomede
- Insula King
- Insula St. Matthew
În timpul celei mai recente ere glaciare, se crede că nivelul mării era suficient de jos pentru a permite oamenilor şi animalelor să migreze din Asia în America de Nord pe jos, pe unde acum se află Strâmtoarea Bering, localizată în partea nordică a mării. Acest loc este cunoscut ca "Trecătoarea Bering" şi unii oameni de ştiinţă cred că a fost locul prin care au ajuns în America primii locuitori.
Marea Bering este unul din locurile cele mai bogate în peşte, şi pescuitul în apele sale reprezintă jumătate din industria pescuitului din Statele Unite. Datorită schimbărilor climatice, evoluţia climei şi ecosistemului Mării Bering este nesigur. Aceasta este o problemă în doua sensuri: schimbările climatice influenţează ecosistemele şi ecosistemele servesc ca indicatori pentru schimbările climatice.
Câteva insule din Marea Bering:
- Insulele Pribilov
- Insulele Komandorski, inclusiv Insula Bering
- Insula St. Lawrence
- Insulele Diomede
- Insula King
- Insula St. Matthew
Marea Egee
Marea Egee este un braţ al Mării Mediterane, aflat între peninsula grecească şi Anatolia. Este legată de Marea Marmara şi Marea Neagră prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor. Cu o suprafaţă de 180.000 km2, Marea Egee are o adâncime maximă de 2.591 m. De la nord la sud are maxim 400 km lungime, iar de la est la vest nu depăşeşte 600 km.
Au existat mai multe teorii privind provenienţa numelui de Egee. Se presupune că numele ar putea veni de la vechiul oraş Aegae, sau de la Aegea numele unei regine amazoniene care a murit în mare, sau Aegeus, care s-a înecat în mare după ce a crezut că fiul său Tezeu a murit.
Marea a fost leagănul de naştere a două civilizaţii antice - Civilizaţia Minoică din Creta, şi Civilizaţia Miceniană din Peloponezia. Ulterior au înflorit oraşele-state Atena şi Sparta, care împreună cu altele au constituit Civilizaţia Greacă. Marea Egee a fost controlată apoi, de-a lungul timpului, de Persani, Romani, Bizantini, Veneţieni, Genovezi, Turcii Seljuk, şi de Otomani. Egeea este locul de naştere al democraţiei, şi a permis contactul dintre diversele civilizaţii care s-au dezvoltat în Mediterana de Est.
Insulele Egee se împart în şapte grupuri:
- Insulele Tracice
- Insulele Est-Egee
- Sporadele de Nord
- Cicladele
- Insulele Saronic
- Dodecadele
- Creta
Cuvântul arhipelag a fost definit iniţial pentru aceste insule. Multe insule sau lanţuri de insule din Egeea sunt de fapt prelungiri ale munţilor de pe continent. Un lanţ se întinde în mare până la insula Chios, un altul până la Euboea şi Samos, iar un al treilea prin Peloponezia şi Creta până la Rhodos, despărţind Egeea de Mediterană. Multe insule au porturi şi golfuri sigure, însă navigaţia pe mare este în general dificilă. Unele insule sunt de origine vulcanică, fiind întâlnite zăcăminte de marmură şi fier. Există două insule mari, care aparţin de Turcia: Bozcaada şi Gokceada. Majoritatea insulelor însă (95%) aparţin Greciei, practic poate fi considerată o mare interioară a acesteia, sursă de numeroase conflicte diplomatice dintre Grecia şi Turcia.
Au existat mai multe teorii privind provenienţa numelui de Egee. Se presupune că numele ar putea veni de la vechiul oraş Aegae, sau de la Aegea numele unei regine amazoniene care a murit în mare, sau Aegeus, care s-a înecat în mare după ce a crezut că fiul său Tezeu a murit.
Marea a fost leagănul de naştere a două civilizaţii antice - Civilizaţia Minoică din Creta, şi Civilizaţia Miceniană din Peloponezia. Ulterior au înflorit oraşele-state Atena şi Sparta, care împreună cu altele au constituit Civilizaţia Greacă. Marea Egee a fost controlată apoi, de-a lungul timpului, de Persani, Romani, Bizantini, Veneţieni, Genovezi, Turcii Seljuk, şi de Otomani. Egeea este locul de naştere al democraţiei, şi a permis contactul dintre diversele civilizaţii care s-au dezvoltat în Mediterana de Est.
Insulele Egee se împart în şapte grupuri:
- Insulele Tracice
- Insulele Est-Egee
- Sporadele de Nord
- Cicladele
- Insulele Saronic
- Dodecadele
- Creta
Cuvântul arhipelag a fost definit iniţial pentru aceste insule. Multe insule sau lanţuri de insule din Egeea sunt de fapt prelungiri ale munţilor de pe continent. Un lanţ se întinde în mare până la insula Chios, un altul până la Euboea şi Samos, iar un al treilea prin Peloponezia şi Creta până la Rhodos, despărţind Egeea de Mediterană. Multe insule au porturi şi golfuri sigure, însă navigaţia pe mare este în general dificilă. Unele insule sunt de origine vulcanică, fiind întâlnite zăcăminte de marmură şi fier. Există două insule mari, care aparţin de Turcia: Bozcaada şi Gokceada. Majoritatea insulelor însă (95%) aparţin Greciei, practic poate fi considerată o mare interioară a acesteia, sursă de numeroase conflicte diplomatice dintre Grecia şi Turcia.
Marea Marmara
Marea Marmara este o mare interioară care leagă Marea Neagră de Marea Egee, separând astfel partea din Asia a Turciei de partea din Europa. Vechiul nume grecesc al mării era Propontis. Strâmtoarea Bosfor o leagă de Marea Neagră, iar Strâmtoarea Dardanele de cea Egee. Strâmtoarea Bosfor separă totodată Istanbulul în partea sa asiatică şi cea europeană. Marmara are o suprafaţă de 11,350 km², din care 182 km² sunt insule, iar coastele sale au un perimetru de circa 1.000 km.
Salinitatea medie a apei este de 2,2%, puţin mai mare decât cea a Mării Negre, dar numai două treimi din cea a oceanelor. Pe fund salinitatea apei este mult mai ridicată (aproximativ 38%) apropiindu-se de cea a Mării Mediterane. Această apă cu salinitatea ridicată nu se ridică însă la suprafaţă. Apa venită din râurile Granicus, Susurluk, Biga şi Gonen reduce, de asemenea, salinitatea mării. Marea majoritate a râurilor care se varsă sunt din Anatolia. Se poate face baie în mare din iunie pânâ în septembrie.
Există două grupuri importante de insule cunoscute sub numele de Insulele Prinţilor şi Insulele Marmare. Ultimele sunt cunoscute pentru zăcăminte de marmură şi au dat, de altfel, numele mării (din grecescul marmaros care înseamnă marmură). O insulă cunoscută este Imrali.
În timpul unei furtuni din 29 decembrie 1999, petrolierul rus Volgoneft s-a rupt în două în Marea Marmara, şi peste 1500 de tone de petrol s-au scurs in mare.
Insule din Marea Marmara
- Avsa
- Paşalimanı în vechiul Aloni
- Insula Prinţilor (sau Insula Demonilor)
- İmralı
- Kalolimui
- Kulali
- Insula Marmara
- Turkeli adasi
Salinitatea medie a apei este de 2,2%, puţin mai mare decât cea a Mării Negre, dar numai două treimi din cea a oceanelor. Pe fund salinitatea apei este mult mai ridicată (aproximativ 38%) apropiindu-se de cea a Mării Mediterane. Această apă cu salinitatea ridicată nu se ridică însă la suprafaţă. Apa venită din râurile Granicus, Susurluk, Biga şi Gonen reduce, de asemenea, salinitatea mării. Marea majoritate a râurilor care se varsă sunt din Anatolia. Se poate face baie în mare din iunie pânâ în septembrie.
Există două grupuri importante de insule cunoscute sub numele de Insulele Prinţilor şi Insulele Marmare. Ultimele sunt cunoscute pentru zăcăminte de marmură şi au dat, de altfel, numele mării (din grecescul marmaros care înseamnă marmură). O insulă cunoscută este Imrali.
În timpul unei furtuni din 29 decembrie 1999, petrolierul rus Volgoneft s-a rupt în două în Marea Marmara, şi peste 1500 de tone de petrol s-au scurs in mare.
Insule din Marea Marmara
- Avsa
- Paşalimanı în vechiul Aloni
- Insula Prinţilor (sau Insula Demonilor)
- İmralı
- Kalolimui
- Kulali
- Insula Marmara
- Turkeli adasi
Marea Aral
Aral este un lac sărat (în tradiţia geografică rusă era considerată drept mare închisă) în Asia Centrală, situat între Kazahstan şi Uzbekistan. Cunoscut şi sub numele de Marea Aral sau Marea Albastră. În 1960 avea suprafaţa de 68,5 mii km² (de 2 ori mai mare decât Republica Moldova) şi adâncimea maximală de 69 m, fiind alături de Lacul Victoria, al treilea ca mărime bazin acvatic închis din lume (după Marea Caspică şi Lacul Superior). Este alimentat de râurile Amudaria şi Sârdaria. Aralul era renumit în fosta URSS pentru resursele sale piscicole şi pentru staţiunile de pe coasta sa de sud (în special Muinak şi Kazahdarya). Apa sa de un albastru intens era foarte limpede (fundul Aralului putea fi văzut în zile însorite până la adâncimea de 25 m) şi atingea în iulie temperatura de 30 grade C. Din anul 1961 nivelul Aralului a început să scadă dramatic din cauza deturnării apelor Amudariei şi Sârdariei spre canalele de irigare din Asia Centrală. Dacă în 1960 cotele apelor Aralului erau cu 53,5 m mai sus în raport cu nivelul Oceanului Mondial, în 1970 ele vor scădea cu 2 m, în 1975 cu încă 1,5 m, pentru ca în 1983 să fie cu doar 43,5 m mai sus de nivelul Oceanului Mondial (adică cu 10 m mai jos faţă de nivelul din anul 1960). Totodată, s-a înregistrat o permanentă creştere a salinităţii apei. Dacă în 1960 acest indice era de 0,99 %, zece ani mai târziu era deja de 1,12 %, în 1975 era de 1,34 %, iar în 1983 de 2,03 %. În vara anului 1983 pentru ultima dată au ieşit în largul Aralului navele flotei piscicole sovietice, şi tot atunci a fost ultimul sezon turistic în staţiunile de pe coasta de sud.
În 1987 Aralul s-a separat în două bazine independente - Aralul Mare şi Aralul Mic (ultimul având în 2006 suprafaţa de 3,3 mii km²). În 1996 Kazahstanul a început construcţia unui baraj pentru a evita scurgerea surplusului de apă din Aralul Mic, alimentat de Sârdaria, spre Aralul Mare. Aceasta a condus la o stabilizare şi chiar la o uşoară creştere a nivelului apei în Aralul Mic (42,2 m de asupra nivelului Oceanului Mondial în vara anului 2006, ceea ce este identic cu cotele apei Mării Aral de la finele anului 1984). În acelaş timp nivelul Aralului Mare continuă să scadă vertiginos. În 1988 apele sale se situau cu numai 40,3 m mai sus de Oceanul Mondial, iar salinitatea crescuse până la 2,5 %. Către anul 2001 cotele apelor Aralului Mare au scăzut cu încă 7 m fiind cu 33,3 m mai sus de nivelul Oceanului Mondial (adică cu 20 mai jos faţă de nivelul anului 1961), iar salinitatea a crescut până la 5,86 %.
Tragedia Aralului este considerată ca fiind una din cele mai mari catastrofe ecologice ale omenirii.
În 1987 Aralul s-a separat în două bazine independente - Aralul Mare şi Aralul Mic (ultimul având în 2006 suprafaţa de 3,3 mii km²). În 1996 Kazahstanul a început construcţia unui baraj pentru a evita scurgerea surplusului de apă din Aralul Mic, alimentat de Sârdaria, spre Aralul Mare. Aceasta a condus la o stabilizare şi chiar la o uşoară creştere a nivelului apei în Aralul Mic (42,2 m de asupra nivelului Oceanului Mondial în vara anului 2006, ceea ce este identic cu cotele apei Mării Aral de la finele anului 1984). În acelaş timp nivelul Aralului Mare continuă să scadă vertiginos. În 1988 apele sale se situau cu numai 40,3 m mai sus de Oceanul Mondial, iar salinitatea crescuse până la 2,5 %. Către anul 2001 cotele apelor Aralului Mare au scăzut cu încă 7 m fiind cu 33,3 m mai sus de nivelul Oceanului Mondial (adică cu 20 mai jos faţă de nivelul anului 1961), iar salinitatea a crescut până la 5,86 %.
Tragedia Aralului este considerată ca fiind una din cele mai mari catastrofe ecologice ale omenirii.
Mari, Oceane, Golfuri
Oceanul Pacific
Marea Chiliană
Marea Chiliană
Marea Bering
Golful Alascăi
Marea Salish
Marea Salish
Marea Cortez (Golful Californiei)
Marea Okhotsk
Marea Okhotsk
Marea Japoniei
Marea Seto
Marea Chinei
Marea de Est a Chinei
Marea de Sud a Chinei
Marea Sulu
Marea Celebes
Marea Bohol
Marea Filipinei
Marea Flores
Marea Banda
Marea Arafura
Marea Timorului
Marea Tasmaniei
Marea Galbenă
Marea Bohai
Marea Coral
Golful Carpentaria
Marea Bismarck
Marea Solomon
Marea Ceram
Marea Halmahera
Marea Molucca
Marea Savu
Marea Chinei
Marea de Est a Chinei
Marea de Sud a Chinei
Marea Sulu
Marea Celebes
Marea Bohol
Marea Filipinei
Marea Flores
Marea Banda
Marea Arafura
Marea Timorului
Marea Tasmaniei
Marea Galbenă
Marea Bohai
Marea Coral
Golful Carpentaria
Marea Bismarck
Marea Solomon
Marea Ceram
Marea Halmahera
Marea Molucca
Marea Savu
Oceanul Atlantic
Golful Hudson
Golful James
Golful Baffin
Golful St. Lawrence
Golful Fundy
Marea Caraibilor
Golful Mexicului
Marea Sargaselor
Marea Nordului
Marea Baltică
Marea Irlandei
Marea Celtică
Marea Mediterană
Marea Adriatică
Marea Egee
Marea Neagră
Marea Azov
Marea Catalană
Marea Ionică
Marea Liguriană
Marea Mirtoon
Marea Tireniană
Golful Sidra
Marea Marmara
Marea Cretei
Marea Scoţiei
Golful Biscay
Golful Guineei
Oceanul Indian
Marea Roşie
Golful Aden
Golful Persic
Golful Oman
Marea Arabă
Golful Bengal
Golful Thailandei
Marea Java
Marea Andaman
miercuri, 21 noiembrie 2007
Marea Caspică
Marea Caspică este cel mai mare lac de pe Pământ, aşezat la hotarul Europei şi Asiei şi este numit mare datorită dimensiunilor sale foarte mari. Marea Caspică reprezintă un lac lipsit de scurgere, iar apa în el este salină, de la 0.05 % la gura de vărsare a râului Volga până la 11-13 % în partea sud-estică. Nivelul apei variază de la un an la altul, în prezent fiind aprox. 28 m sub nivelul Oceanului Planetar. Suprafaţa Mării Caspice măsoară 371.000 km², iar adâncimea lui maximă - 1025 m.
Conform unei ipoteze, Marea Caspică a fost numită aşa în cinstea unor triburi vechi de crescători de cai care au locuit în secolul. I a.Hr. pe coasta de nord-vest a lacului. Pe parcursul istoriei, Marea Caspică a avut cca 70 de nume: marea Hyrcană, marea Hvalână, marea Hazară, marea Abescună , marea Saray, marea Derbent, Sihai şi alte denumiri provenite de la naţionalităţi şi triburi diferite.
Marea Caspică este amplasată la hotarul dintre cele două părţi a Eurasiei: Europa şi Asia. După formă aminteşte de litera latină "S". Marea Caspică se întinde de la nord la sud pe aprox. 1200 km (36°34' - 47°13' lat.N); de la vest la est - de la 195 la 435 km, în medie, 310 - 320 km (46° - 56° long.E).
Marea Caspică se împarte, după proprietăţile fizico-geografice, în 3 părţi: Caspica de Nord, de Mijloc şi de Sud. Linia care desparte Caspica de Nord de cea de Mijloc trece pe linia insula Cecenia - promontoriul Tub-Karagan, iar cea care desparte Caspica de Mijloc de cea de Sud - pe linia insula Jâloi - promontoriul Gan-Gulu. Suprafaţa Caspicii de Nord, de Mijloc şi de Sud alcătuieşte, respectiv, 25, 36 şi 39 procente.
Lungimea liniei de ţărm a Mării Caspice se estimează ca fiind de 6500 - 6700 km; până la 7000 km dacă luăm în consideraţie şi insulele. Pe cea mai mare parte a teritoriului, malurile Mării Caspice sunt joase şi netede. În partea de nord, acestea sunt tăiate de deltele fluviilor Volga şi Ural, sunt joase şi mlăştinoase, iar apa este acoperită în multe locuri cu tufişuri şi verdeaţă. Ţărmul estic este dominat de maluri calcaroase, după care se întind pustiuri şi semipustiuri. Malurile cele mai calcaroase sunt semnalate pe ţărmul de vest în regiunea peninsulei Apşeronski şi pe ţărmul de est în regiunea golfului Kazahski şi "Kara-Bogaz-Gol".
Cele mai mari peninsule ale Mării Caspice:
- Agrahan
- Apşeronski, situată pe ţărmul vestic pe teritoriul statului Azerbaijan, la hotarul de nord-est a Marelui Caucaz; pe teritoriul ei se află oraşele Baku şi Sumgait
- Buzaci
- Mangâşlac, situată pe ţărmul estic pe teritoriul statului Kazahstan; pe teritoriul ei se află oraşul Aktau
- Tub-Karagan
În Marea Caspică se găsesc circa 50 insule de dimensiuni relativ mari, suprafaţa totală a cărora este aprox. 350 km².
Cele mai mari insule:
- Aşur-Ada
- Garasu
- Gum
- Daş
- Zira
- Zeanbil
- Qur Daşî
- Hara-Zira
- Senghi-Mugania
- Cecenia
- Ciâgâl
Cele mai mari golfuri ale Mării Caspice:
- Argahanski
- Komsomoleţ
- Mangâşlac
- Kazah
- Turkmenbaşî
- Turkmen
- Gâzâlagaci
- Astrahani
- Gâzlar
- Girkan
- Enzeli
Pe ţărmul estic se află un lacul salin Kara-Bogaz-Gol, care până în 1980 era un golf-lagună a Mării Caspice, unită de ea printr-o strâmtoare îngustă. În anul 1980 a fost construit un dig care despărţea Kara-Bogaz-Gol de Marea Caspică, iar în 1984 - o construcţie de evacuare a apei, în rezultatul căreia nivelul apei în Kara-Bogaz-Gol a scăzut cu câţiva metri. În 1992 strâmtoarea a fost restaurată, dar prin ea din Marea Caspică curge o cantitate mare de apă, care în Kara-Bogaz-Gol se evaporă. Zilnic, din Marea Caspică se varsă în Kara-Bogaz-Gol 8 - 10 km³ de apă (după alte date - 25 de mii km³) şi circa 150 mii tone de sare.
În Marea Caspică se revarsă 130 de râuri, dintre care doar trei formează la gura de vărsare delte.
Cele mai mari râuri care se revarsă în Marea Caspică sunt:
- Volga
- Terek, Rusia
- Ural
- Emba, Kazahstan
- Kura, Azerbaijan
- Samur, la graniţa dintre Rusia şi Azerbaijan
- Atrek, Turkmenistan
Cel mai mare râu care se revarsă în Marea Caspică este Volga, debitul anual de apă fiind de 215 - 224 km³. Volga, Ural, Terek şi Emba dau Mării Caspice 88 - 90 procente din totalul volumului de apă pe care marea o capătă de la râuri.
Suprafaţa bazinului Mării Caspice este circa 3,1 - 3,2 milioane km², ceea ce alcătuieşte aproximativ 10% din suprafaţa totală a bazinelor închise de pe Pământ. Bazinul Mării Caspice se întinde de la nord spre sud pe aproximativ 2500 km, iar de la vest la est – pe aproximativ 1000 km şi ocupă teritorii ale statelor Armenia, Azerbaijan, Georgia, Iran, Kazahstan, Rusia, Turcia, Turkmenistan şi Uzbekistan.
Marea Caspică scaldă malurile a cinci ţări:
- Rusia (Daghestan, Calmâkia, Astrahan) – la vest şi la sud-vest, linia ţărmului – 695 km
- Kazahstan – la nord, la nord-est şi la est, linia ţărmului – 2320 km
- Turkmenia – la sud-est, linia ţărmului – 1200 km
- Iran – la sud, linia ţărmului – 724 km
- Azerbaijan – la sud-vest, linia de ţărm – 955 km
Cel mai mare oraş-port de pe malul Mării Caspice este Baku, capitala Azerbaidjanului, care se află în partea sudică a peninsulei Abşeron şi care numără 2,07 milioane locuitori (2003). Alte oraşe de pe malul Mării Caspice din Azerbaijan sunt Sumgait care se află în partea nordică a peninsulei Abşeron, şi Lenkorani, care se află nu departe de graniţa sudică a Azerbaijanului. În partea sud-estică a peninsulei este situat un sat de muncitori petrolişti Neftianîe Kamni, ceea ce în traducere înseamnă "pietre de petrol", clădirile căruia stau pe nişte insule artificiale şi pe teritorii tehnologice. Cele mai mari oraşe de pe ţărm din Rusia sunt capitala Daghestanului, Mahacikala, şi cel mai sudic oraş rusesc, Derbent, ambele aşezate pe ţărmul vestic al Mării Caspice. Oraş-port al Mării Caspice se consideră şi Astrahan, care nu se află pe ţărmul mării, ci în delta Volgăi, la 60 km de ţărmul nordic al Mării Caspice.
Pe coasta estică a Mării Caspice este situat oraşul-port kazah Aktau, mai la sud de Kara-Bogaz-Gol şi pe malul nordic al golfului Krasnovodski se află oraşul turkmen Turkmenbaşi, vechiul Krasnovodsk. Din Iran, cel mai mare oraş aflat pe ţărmul mării este Enzeli.
Suprafaţa, adâncimea şi volumul apei
Suprafaţa şi volumul apei Mării Caspice variază mult în dependenţă de variaţia nivelului apei. La nivelul apei de -26,75 m suprafaţa este egală cu aprox. 392,6 mii km², iar volumul apei – cu cca 78648 km³, ceea ce alcătuieşte în jur de 44 % din rezervele totale de apă dulce din lacuri de pe Terra. Adâncimea maximă în Marea Caspică se semnalează în depresiunea Sud-Caspică, la 1025 m de la suprafaţa apei. După adâncime, Marea Caspică este depăşită doar de Baikal (1620 m) şi Tanganyika (1435 m). Adâncimea medie a mării alcătuieşte 208 m. În acelaşi timp, partea nordică a mării este de mică adâncime: adâncimea maximă alcătuieşte 25 m, iar cea medie – 4m.
Variaţia nivelului apei
Nivelul apei în Marea Caspică este influenţat de o variaţie considerabilă. După calculele făcute de specialiştii în domeniu, în ultimii 3000 de ani amplitudinea schimbării nivelului apei în Marea Caspică a fost de 15 m. În urma cercetărilor pornite în 1837, cel mai înalt nivel al apei a fost semnalat în 1882 (-25,2 m), iar cel mai mic – în 1977 (-29 m); în 1978 nivelul apei a început să crească, atingând nivelul maxim în 1995 (-26,7 m), din 1996 s-a observat iarăşi tendinţa de micşorare a nivelului. Oamenii de ştiinţă susţin că variaţia nivelului de apă în Marea Caspică este cauzat de factori climaterici, geologici şi antropogeni.
Temperatura apei
Temperatura medie lunară a apei în Marea Caspică alcătuieşte 0°C în partea nordică şi +10°C în cea sudică; în lunile de vară temperatura apei pe toată întinderea mării este +23 – +26°C. La adâncimi mari temperatura apei este aprox. +6 – +7°C, fiind practic constantă în toate anotimpurile.
În timpul iernii o bună parte a Mării Caspice îngheaţă. În partea de nord marea este acoperită de un strat de gheaţă de o grosime până la 2 m, procesul de îngheţare începe la mijlocul lunii noiembrie, iar cel de topire se sfârşeşte la finele lunii februarie. Limita porţiunii îngheţate trece aproximativ pe linia insula Cecenia – Mangâşlac, pe peninsula Apşeronski formarea şi navigaţia în derivă a gheţurilor se semnalează odată la 10-11 ani.
Componenţa apei
Salinitatea apei în Marea Caspică variază de la 0,3 ‰ în partea nordică (mai exact la delta Volgăi) până la 13,5 ‰ în zona malurilor sud-estice, în cea mai mare parte, însă, salinitatea nu depăşeşte limitele de 12,6 – 13,2 ‰. Iarna, în legătură cu îngheţarea Volgăi, salinitatea creşte în regiunea nordică.
Relieful părţii nordice este dominat de o "câmpie" văluroasă subacvatică presărată cu bancuri de nisip şi insule acumulative. Adâncimea medie a regiunii nordice este 4 – 8 m, cea maximă nu depăşeşte 25 m. Pragul Mangâşlac desparte Caspica de nord de cea de mijloc. Caspica de mijloc este destul de adânc, adâncimea depresiunii Derbent fiind 788 m. Pragul Apşeronski desparte Caspica de mijloc de cea de sud. Caspica de sud este cea mai adâncă regiune a Mării Caspice, atingând adâncimea de 1025 m de la suprafaţa apei. Fundul mării este acoperit de diferite nisipuri, la adâncimi mari – de nămol, iar în regiuni anumite vieţuiesc plante şi alge.
Clima Mării Caspice este continentală în regiunile de nord, temperată în cele de mijloc şi subtropicală în cele de sud. Iarna temperatura medie lunară variază între -8 – -10°C în regiunile nordice şi +8 la +10°C în cele sudice, iar vara între +24 la +25°C în regiunile nordice şi +26 la +27°C în cele sudice. Temperatura maximă a fost înregistrată pe coasta estică: +44°C.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii alcătuieşte 200 mm, de la 90 – 100 mm în regiunile secetoase până la 1700 mm în regiunea malului subtropical sud-vestic. Evaporarea apei de pe suprafaţa mării este cca 1000 mm pe an, cel mai intensiv proces de vaporizare având loc în regiunea peninsulei Apşeronski şi în partea de Est a Caspicii de sud.
Pe teritoriul Mării Caspice vânturile bat destul de des, viteza lor medie anuală alcătuind 3 – 7 m/s. În lunile de toamnă şi de iarnă vânturile se înteţesc, viteza lor ajunge frecvent la 35 – 40 m/s. Teritoriile cele mai bătute de vânt sunt peninsula Apşeronski şi periferiile zonelor Mahacikala şi Derbent. Tot acolo a fost înregistrată cel mai înalt val: 11 m.
Circularea apei în Marea Caspică este influenţată de gurile de vărsare a râurilor şi de vânturi. Întrucât cele mai numeroase estuare se găsesc în Caspica de nord, predomină curenţii nordici. Curenţii intensivi de nord transportă apa de-a lungul malului vestic până la peninsula Apşeronski, unde curentul se desparte în două ramuri, una dintre care continuă traiectoria de-a lungul malului vestic, celălalt pleacă în Caspica de est.
Lumea animală reprezintă 1809 specii, dintre care 415 vertebrate. În lumea subacvatică vieţuiesc 101 specii de peşti, aici este concentrată cel mai mare număr de peşti cartilaginoşi, dar şi de peşti de apă dulce, ca carpul sau şalăul. Marea Caspică serveşte mediu de viaţă unor specii binecunoscute ca labanul, scrumbia, plătica, somonul, bibanul, ştiuca etc. Marea Caspică mai adăposteşte şi o specie marină de mamifer – foca caspică.
Lumea vegetală a Mării Caspice şi a malurilor sale este reprezentată de 728 specii, printre care cele mai numeroase sunt algele albastre-verzi, roşii, cafenii etc., urmate de plantele cu flori. Fauna îşi are originile în epoca neogenă, totuşi, unele specii au fost plantate de mâna omului.
Origine
Marea Caspică s-a format aprox. 10 milioane ani în urmă, atunci când Marea Sarmatskoe, pierzând legătura cu Oceanul Planetar acum aproximativ 70 milioane de ani, s-a divizat în două părţi, ce s-au dezvoltat mai târziu în Marea Neagră şi Marea Caspică.
Istorie
Lucrurile găsite în peştera Huto dovedesc că omul trăieşte în aceste regiuni de aproximativ 75 mii de ani. Primele atestări documentare a Mării Caspice vin de la Herodot. Conform străvechilor anale armeneşti şi iraniene, ruşii navigau pe Marea Caspică încă din seccolul IX – X.
Cercetările Mării Caspice încep în anii 1714 - 1715 sub porunca lui Piotr cel Mare când a fost organizată o expediţie în frunte cu A. Berkovici-Cercasskii. În anii 1820, cercetările hidrografice au fost continuate de I. F. Soimov, iar mai târziu – de I. V. Tokmaciov, M. i. Voinovici. La începutul secolul XIX au fost fotografiate pentru prima dată malurile Caspicii de către I. F. Kolodkin, iar la mijlocul secolul XIX au fost fotografiate pentru prima dată în scopul cercetărilor de către N. A. Ivaşinţev. Din anul 1866, pe parcursul a mai mult de 50 de ani, au fost efectuate cercetări de ordin hidrologic şi hidrobiologic sub conducerea lui N. M. Knipovici. În 1897 a fost inaugurat punctul de cercetări ştiinţifice Astrahani. În primele decenii de putere sovietică s-au făcut cercetări intense de ordin geologic de către I. M. Gubkin şi alţi geologi sovietici; cel mai mult se efectuau cercetări pentru a găsi rezerve de petrol şi pentru a studia variaţia nivelului apei.
Resurse Naturale
În Marea Caspică se află surse bogate de petrol şi gaz natural. Rezervele de petrol alcătuiesc în jur de 10 miliarde tone, iar împreună cu gazele naturale – 18 - 20 miliarde tone.
Extragerea petrolului în Marea Caspică a luat start în anul 1820, când pe peninsula Apşeronski a fost săpată prima sondă. În jumătatea a doua a secolului XIX a început extragerea ţiţeiului în cantităţi mai mari, în scopuri industriale, pe aceeaşi peninsulă, iar apoi şi pe alte teritorii.
Pe lângă extragerea petrolului, pe ţărmul Mării Caspice se practică şi extragerea sării, calcarului, prundişului, nisipului, argilei etc.
Resurse recreative
Ambianţa naturală a ţărmului mării presărat cu plaje de nisip, ape minerale şi nămoluri lecuitoare creează condiţii favorabile pentru odihnă şi tratament. În acelaşi timp, gradul la care a ajuns industria turistică a ţărmului Mării Caspice îl depăşeşte pe cel al ţărmului caucazian al Mării Negre. Ultimii ani industria turistică se dezvoltă şi pe ţărmul azer, iranian, turkmen şi al Daghestanului.
Problemele ecologice ale Mării Caspice sunt legate de poluarea apei rezultată din procesele de extragere şi transportare a ţiţeiului, de infiltrarea în apă a substanţelor poluate din râurile bazinului mării, de deşeurile oraşelor de pe ţărm, dar şi de inundarea unor obiecte cauzată de ridicarea nivelului apei în Marea Caspică. Braconajul de asemenea reprezintă un factor ecologic negativ: în urma lui, în ultimii ani, a scăzut considerabil populaţia de nisetri în mare.
După destrămarea URSS, divizarea Mării Caspice şi azi este o problemă care cauzează divergenţe între şefii statelor de pe ţărm, legate de sursele de ţiţei şi gaz natural şi de resursele biologice. Negocierile între statele de pe ţărm au ţinut o lungă perioadă de timp. Azerbaijan, Turkmenistan şi Kazahstan insistau asupra divizării Caspicii după linia de mijloc, dar Iran – pe împărţirea Caspicii în cinci teritorii egale pentru fiecare stat. În 2003 Rusia, Azerbaijan şi Kazahstan au semnat un acord ce prevedea totuşi divizarea Caspicii după linia de mijloc.
Conform unei ipoteze, Marea Caspică a fost numită aşa în cinstea unor triburi vechi de crescători de cai care au locuit în secolul. I a.Hr. pe coasta de nord-vest a lacului. Pe parcursul istoriei, Marea Caspică a avut cca 70 de nume: marea Hyrcană, marea Hvalână, marea Hazară, marea Abescună , marea Saray, marea Derbent, Sihai şi alte denumiri provenite de la naţionalităţi şi triburi diferite.
Marea Caspică este amplasată la hotarul dintre cele două părţi a Eurasiei: Europa şi Asia. După formă aminteşte de litera latină "S". Marea Caspică se întinde de la nord la sud pe aprox. 1200 km (36°34' - 47°13' lat.N); de la vest la est - de la 195 la 435 km, în medie, 310 - 320 km (46° - 56° long.E).
Marea Caspică se împarte, după proprietăţile fizico-geografice, în 3 părţi: Caspica de Nord, de Mijloc şi de Sud. Linia care desparte Caspica de Nord de cea de Mijloc trece pe linia insula Cecenia - promontoriul Tub-Karagan, iar cea care desparte Caspica de Mijloc de cea de Sud - pe linia insula Jâloi - promontoriul Gan-Gulu. Suprafaţa Caspicii de Nord, de Mijloc şi de Sud alcătuieşte, respectiv, 25, 36 şi 39 procente.
Lungimea liniei de ţărm a Mării Caspice se estimează ca fiind de 6500 - 6700 km; până la 7000 km dacă luăm în consideraţie şi insulele. Pe cea mai mare parte a teritoriului, malurile Mării Caspice sunt joase şi netede. În partea de nord, acestea sunt tăiate de deltele fluviilor Volga şi Ural, sunt joase şi mlăştinoase, iar apa este acoperită în multe locuri cu tufişuri şi verdeaţă. Ţărmul estic este dominat de maluri calcaroase, după care se întind pustiuri şi semipustiuri. Malurile cele mai calcaroase sunt semnalate pe ţărmul de vest în regiunea peninsulei Apşeronski şi pe ţărmul de est în regiunea golfului Kazahski şi "Kara-Bogaz-Gol".
Cele mai mari peninsule ale Mării Caspice:
- Agrahan
- Apşeronski, situată pe ţărmul vestic pe teritoriul statului Azerbaijan, la hotarul de nord-est a Marelui Caucaz; pe teritoriul ei se află oraşele Baku şi Sumgait
- Buzaci
- Mangâşlac, situată pe ţărmul estic pe teritoriul statului Kazahstan; pe teritoriul ei se află oraşul Aktau
- Tub-Karagan
În Marea Caspică se găsesc circa 50 insule de dimensiuni relativ mari, suprafaţa totală a cărora este aprox. 350 km².
Cele mai mari insule:
- Aşur-Ada
- Garasu
- Gum
- Daş
- Zira
- Zeanbil
- Qur Daşî
- Hara-Zira
- Senghi-Mugania
- Cecenia
- Ciâgâl
Cele mai mari golfuri ale Mării Caspice:
- Argahanski
- Komsomoleţ
- Mangâşlac
- Kazah
- Turkmenbaşî
- Turkmen
- Gâzâlagaci
- Astrahani
- Gâzlar
- Girkan
- Enzeli
Pe ţărmul estic se află un lacul salin Kara-Bogaz-Gol, care până în 1980 era un golf-lagună a Mării Caspice, unită de ea printr-o strâmtoare îngustă. În anul 1980 a fost construit un dig care despărţea Kara-Bogaz-Gol de Marea Caspică, iar în 1984 - o construcţie de evacuare a apei, în rezultatul căreia nivelul apei în Kara-Bogaz-Gol a scăzut cu câţiva metri. În 1992 strâmtoarea a fost restaurată, dar prin ea din Marea Caspică curge o cantitate mare de apă, care în Kara-Bogaz-Gol se evaporă. Zilnic, din Marea Caspică se varsă în Kara-Bogaz-Gol 8 - 10 km³ de apă (după alte date - 25 de mii km³) şi circa 150 mii tone de sare.
În Marea Caspică se revarsă 130 de râuri, dintre care doar trei formează la gura de vărsare delte.
Cele mai mari râuri care se revarsă în Marea Caspică sunt:
- Volga
- Terek, Rusia
- Ural
- Emba, Kazahstan
- Kura, Azerbaijan
- Samur, la graniţa dintre Rusia şi Azerbaijan
- Atrek, Turkmenistan
Cel mai mare râu care se revarsă în Marea Caspică este Volga, debitul anual de apă fiind de 215 - 224 km³. Volga, Ural, Terek şi Emba dau Mării Caspice 88 - 90 procente din totalul volumului de apă pe care marea o capătă de la râuri.
Suprafaţa bazinului Mării Caspice este circa 3,1 - 3,2 milioane km², ceea ce alcătuieşte aproximativ 10% din suprafaţa totală a bazinelor închise de pe Pământ. Bazinul Mării Caspice se întinde de la nord spre sud pe aproximativ 2500 km, iar de la vest la est – pe aproximativ 1000 km şi ocupă teritorii ale statelor Armenia, Azerbaijan, Georgia, Iran, Kazahstan, Rusia, Turcia, Turkmenistan şi Uzbekistan.
Marea Caspică scaldă malurile a cinci ţări:
- Rusia (Daghestan, Calmâkia, Astrahan) – la vest şi la sud-vest, linia ţărmului – 695 km
- Kazahstan – la nord, la nord-est şi la est, linia ţărmului – 2320 km
- Turkmenia – la sud-est, linia ţărmului – 1200 km
- Iran – la sud, linia ţărmului – 724 km
- Azerbaijan – la sud-vest, linia de ţărm – 955 km
Cel mai mare oraş-port de pe malul Mării Caspice este Baku, capitala Azerbaidjanului, care se află în partea sudică a peninsulei Abşeron şi care numără 2,07 milioane locuitori (2003). Alte oraşe de pe malul Mării Caspice din Azerbaijan sunt Sumgait care se află în partea nordică a peninsulei Abşeron, şi Lenkorani, care se află nu departe de graniţa sudică a Azerbaijanului. În partea sud-estică a peninsulei este situat un sat de muncitori petrolişti Neftianîe Kamni, ceea ce în traducere înseamnă "pietre de petrol", clădirile căruia stau pe nişte insule artificiale şi pe teritorii tehnologice. Cele mai mari oraşe de pe ţărm din Rusia sunt capitala Daghestanului, Mahacikala, şi cel mai sudic oraş rusesc, Derbent, ambele aşezate pe ţărmul vestic al Mării Caspice. Oraş-port al Mării Caspice se consideră şi Astrahan, care nu se află pe ţărmul mării, ci în delta Volgăi, la 60 km de ţărmul nordic al Mării Caspice.
Pe coasta estică a Mării Caspice este situat oraşul-port kazah Aktau, mai la sud de Kara-Bogaz-Gol şi pe malul nordic al golfului Krasnovodski se află oraşul turkmen Turkmenbaşi, vechiul Krasnovodsk. Din Iran, cel mai mare oraş aflat pe ţărmul mării este Enzeli.
Suprafaţa, adâncimea şi volumul apei
Suprafaţa şi volumul apei Mării Caspice variază mult în dependenţă de variaţia nivelului apei. La nivelul apei de -26,75 m suprafaţa este egală cu aprox. 392,6 mii km², iar volumul apei – cu cca 78648 km³, ceea ce alcătuieşte în jur de 44 % din rezervele totale de apă dulce din lacuri de pe Terra. Adâncimea maximă în Marea Caspică se semnalează în depresiunea Sud-Caspică, la 1025 m de la suprafaţa apei. După adâncime, Marea Caspică este depăşită doar de Baikal (1620 m) şi Tanganyika (1435 m). Adâncimea medie a mării alcătuieşte 208 m. În acelaşi timp, partea nordică a mării este de mică adâncime: adâncimea maximă alcătuieşte 25 m, iar cea medie – 4m.
Variaţia nivelului apei
Nivelul apei în Marea Caspică este influenţat de o variaţie considerabilă. După calculele făcute de specialiştii în domeniu, în ultimii 3000 de ani amplitudinea schimbării nivelului apei în Marea Caspică a fost de 15 m. În urma cercetărilor pornite în 1837, cel mai înalt nivel al apei a fost semnalat în 1882 (-25,2 m), iar cel mai mic – în 1977 (-29 m); în 1978 nivelul apei a început să crească, atingând nivelul maxim în 1995 (-26,7 m), din 1996 s-a observat iarăşi tendinţa de micşorare a nivelului. Oamenii de ştiinţă susţin că variaţia nivelului de apă în Marea Caspică este cauzat de factori climaterici, geologici şi antropogeni.
Temperatura apei
Temperatura medie lunară a apei în Marea Caspică alcătuieşte 0°C în partea nordică şi +10°C în cea sudică; în lunile de vară temperatura apei pe toată întinderea mării este +23 – +26°C. La adâncimi mari temperatura apei este aprox. +6 – +7°C, fiind practic constantă în toate anotimpurile.
În timpul iernii o bună parte a Mării Caspice îngheaţă. În partea de nord marea este acoperită de un strat de gheaţă de o grosime până la 2 m, procesul de îngheţare începe la mijlocul lunii noiembrie, iar cel de topire se sfârşeşte la finele lunii februarie. Limita porţiunii îngheţate trece aproximativ pe linia insula Cecenia – Mangâşlac, pe peninsula Apşeronski formarea şi navigaţia în derivă a gheţurilor se semnalează odată la 10-11 ani.
Componenţa apei
Salinitatea apei în Marea Caspică variază de la 0,3 ‰ în partea nordică (mai exact la delta Volgăi) până la 13,5 ‰ în zona malurilor sud-estice, în cea mai mare parte, însă, salinitatea nu depăşeşte limitele de 12,6 – 13,2 ‰. Iarna, în legătură cu îngheţarea Volgăi, salinitatea creşte în regiunea nordică.
Relieful părţii nordice este dominat de o "câmpie" văluroasă subacvatică presărată cu bancuri de nisip şi insule acumulative. Adâncimea medie a regiunii nordice este 4 – 8 m, cea maximă nu depăşeşte 25 m. Pragul Mangâşlac desparte Caspica de nord de cea de mijloc. Caspica de mijloc este destul de adânc, adâncimea depresiunii Derbent fiind 788 m. Pragul Apşeronski desparte Caspica de mijloc de cea de sud. Caspica de sud este cea mai adâncă regiune a Mării Caspice, atingând adâncimea de 1025 m de la suprafaţa apei. Fundul mării este acoperit de diferite nisipuri, la adâncimi mari – de nămol, iar în regiuni anumite vieţuiesc plante şi alge.
Clima Mării Caspice este continentală în regiunile de nord, temperată în cele de mijloc şi subtropicală în cele de sud. Iarna temperatura medie lunară variază între -8 – -10°C în regiunile nordice şi +8 la +10°C în cele sudice, iar vara între +24 la +25°C în regiunile nordice şi +26 la +27°C în cele sudice. Temperatura maximă a fost înregistrată pe coasta estică: +44°C.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii alcătuieşte 200 mm, de la 90 – 100 mm în regiunile secetoase până la 1700 mm în regiunea malului subtropical sud-vestic. Evaporarea apei de pe suprafaţa mării este cca 1000 mm pe an, cel mai intensiv proces de vaporizare având loc în regiunea peninsulei Apşeronski şi în partea de Est a Caspicii de sud.
Pe teritoriul Mării Caspice vânturile bat destul de des, viteza lor medie anuală alcătuind 3 – 7 m/s. În lunile de toamnă şi de iarnă vânturile se înteţesc, viteza lor ajunge frecvent la 35 – 40 m/s. Teritoriile cele mai bătute de vânt sunt peninsula Apşeronski şi periferiile zonelor Mahacikala şi Derbent. Tot acolo a fost înregistrată cel mai înalt val: 11 m.
Circularea apei în Marea Caspică este influenţată de gurile de vărsare a râurilor şi de vânturi. Întrucât cele mai numeroase estuare se găsesc în Caspica de nord, predomină curenţii nordici. Curenţii intensivi de nord transportă apa de-a lungul malului vestic până la peninsula Apşeronski, unde curentul se desparte în două ramuri, una dintre care continuă traiectoria de-a lungul malului vestic, celălalt pleacă în Caspica de est.
Lumea animală reprezintă 1809 specii, dintre care 415 vertebrate. În lumea subacvatică vieţuiesc 101 specii de peşti, aici este concentrată cel mai mare număr de peşti cartilaginoşi, dar şi de peşti de apă dulce, ca carpul sau şalăul. Marea Caspică serveşte mediu de viaţă unor specii binecunoscute ca labanul, scrumbia, plătica, somonul, bibanul, ştiuca etc. Marea Caspică mai adăposteşte şi o specie marină de mamifer – foca caspică.
Lumea vegetală a Mării Caspice şi a malurilor sale este reprezentată de 728 specii, printre care cele mai numeroase sunt algele albastre-verzi, roşii, cafenii etc., urmate de plantele cu flori. Fauna îşi are originile în epoca neogenă, totuşi, unele specii au fost plantate de mâna omului.
Origine
Marea Caspică s-a format aprox. 10 milioane ani în urmă, atunci când Marea Sarmatskoe, pierzând legătura cu Oceanul Planetar acum aproximativ 70 milioane de ani, s-a divizat în două părţi, ce s-au dezvoltat mai târziu în Marea Neagră şi Marea Caspică.
Istorie
Lucrurile găsite în peştera Huto dovedesc că omul trăieşte în aceste regiuni de aproximativ 75 mii de ani. Primele atestări documentare a Mării Caspice vin de la Herodot. Conform străvechilor anale armeneşti şi iraniene, ruşii navigau pe Marea Caspică încă din seccolul IX – X.
Cercetările Mării Caspice încep în anii 1714 - 1715 sub porunca lui Piotr cel Mare când a fost organizată o expediţie în frunte cu A. Berkovici-Cercasskii. În anii 1820, cercetările hidrografice au fost continuate de I. F. Soimov, iar mai târziu – de I. V. Tokmaciov, M. i. Voinovici. La începutul secolul XIX au fost fotografiate pentru prima dată malurile Caspicii de către I. F. Kolodkin, iar la mijlocul secolul XIX au fost fotografiate pentru prima dată în scopul cercetărilor de către N. A. Ivaşinţev. Din anul 1866, pe parcursul a mai mult de 50 de ani, au fost efectuate cercetări de ordin hidrologic şi hidrobiologic sub conducerea lui N. M. Knipovici. În 1897 a fost inaugurat punctul de cercetări ştiinţifice Astrahani. În primele decenii de putere sovietică s-au făcut cercetări intense de ordin geologic de către I. M. Gubkin şi alţi geologi sovietici; cel mai mult se efectuau cercetări pentru a găsi rezerve de petrol şi pentru a studia variaţia nivelului apei.
Resurse Naturale
În Marea Caspică se află surse bogate de petrol şi gaz natural. Rezervele de petrol alcătuiesc în jur de 10 miliarde tone, iar împreună cu gazele naturale – 18 - 20 miliarde tone.
Extragerea petrolului în Marea Caspică a luat start în anul 1820, când pe peninsula Apşeronski a fost săpată prima sondă. În jumătatea a doua a secolului XIX a început extragerea ţiţeiului în cantităţi mai mari, în scopuri industriale, pe aceeaşi peninsulă, iar apoi şi pe alte teritorii.
Pe lângă extragerea petrolului, pe ţărmul Mării Caspice se practică şi extragerea sării, calcarului, prundişului, nisipului, argilei etc.
Resurse recreative
Ambianţa naturală a ţărmului mării presărat cu plaje de nisip, ape minerale şi nămoluri lecuitoare creează condiţii favorabile pentru odihnă şi tratament. În acelaşi timp, gradul la care a ajuns industria turistică a ţărmului Mării Caspice îl depăşeşte pe cel al ţărmului caucazian al Mării Negre. Ultimii ani industria turistică se dezvoltă şi pe ţărmul azer, iranian, turkmen şi al Daghestanului.
Problemele ecologice ale Mării Caspice sunt legate de poluarea apei rezultată din procesele de extragere şi transportare a ţiţeiului, de infiltrarea în apă a substanţelor poluate din râurile bazinului mării, de deşeurile oraşelor de pe ţărm, dar şi de inundarea unor obiecte cauzată de ridicarea nivelului apei în Marea Caspică. Braconajul de asemenea reprezintă un factor ecologic negativ: în urma lui, în ultimii ani, a scăzut considerabil populaţia de nisetri în mare.
După destrămarea URSS, divizarea Mării Caspice şi azi este o problemă care cauzează divergenţe între şefii statelor de pe ţărm, legate de sursele de ţiţei şi gaz natural şi de resursele biologice. Negocierile între statele de pe ţărm au ţinut o lungă perioadă de timp. Azerbaijan, Turkmenistan şi Kazahstan insistau asupra divizării Caspicii după linia de mijloc, dar Iran – pe împărţirea Caspicii în cinci teritorii egale pentru fiecare stat. În 2003 Rusia, Azerbaijan şi Kazahstan au semnat un acord ce prevedea totuşi divizarea Caspicii după linia de mijloc.
Marea Roşie
Marea Roşie este un intrând al Oceanului Indian între Africa şi Asia. Legătura cu oceanul se face prin strâmtoarea Bab el Mandeb şi prin Golful Aden. În nord se află peninsula Sinai, Golful Aquaba şi Golful Suez (care face legătura cu Canalul Suez). Marea are circa 1 900 km lungime, şi o lăţime maximă de 300 km. Fundul mării are o adâncime maximă de 2 500 m în fosa mediană centrală, şi o adâncime medie de 500 m, însă are de asemenea o platformă continentală extinsă, cunsocută pentru viaţa submarină, şi pentru coralii săi. Marea are o suprafaţă de circa 450 000 km, şi reprezintă mediul de viaţă a numeroase specii de nevertebrate şi a 200 de specii de corali. Face parte din Marele Rift African, şi este cea mai nordică mare tropicală a lumii.
Numele mării nu indică culoarea apei, care nu este roşie. Poate proveni de la exploziile sezoniere ale cyanobacteriei Trichodesmium Erythraeum, de culoare roşie, în apropiere de suprafaţa apei. O altă sursă ar putea fi munţii bogaţi în minerale de culoare roşie aflaţi în apropiere.
O altă ipoteză atribuie numele himariţilor, un trib local al cărui nume însuşi înseamnă "roşu". O altă teorie ar indica faptul că numele "roşu" se referă la direcţia "sud" în acelaşi mod în care numele Mării Negre se poate referi la "nord". Această teorie se bazează pe faptul că unele limbi asiatice foloseau culorile pentru a se referi la direcţiile cardinale.
Marea a putrat de asemenea numele de "Golful Arab" în majoritatea surselor europene până în secolul XX. Acest lucru provine din sursele greceşti mai vechi. După Herodot, Strabon şi Ptolemeu, toate sursele europene denumesc această întindere de ape "Sinus Arabicus", rezervând denumirea de "Marea Erythrias" (Marea Roşie) pentru apele din jurul sudului Peninsulei Arabice, cunoscute astăzi drept Oceanul Indian.
Egiptenii au fost primii care au încercat o misiune de explorare a Mării Roşii. În Biblie, povestea lui Moise prezintă cum fiul unei sclave i-a dus pe izraeliţi peste ea, către libertate, folosind puterea divină. Totuşi, un marinar grec, Hippalus, a oferit o dimensiune internaţională Mării Roşii, prin relatarea călătoriei sale în Marea Eritreei, şi a deschis-o astfel comerţului cu Asia. Abia începând cu secolul al XV-lea Europa şi-a arătat interesul în această zonă. În 1798, generalul Napoleon Bonaparte a fost însărcinat de Franţa cu invadarea Egiptului şi ocuparea Mării Roşii. Deşi a eşuat în sarcina sa, inginerul Lepere, care a luat parte la ea, a revitalizat planurile pentru un canal, care fusese vizat încă din perioada faraonilor. Canalul Suez s-a deschis în noiembrie 1869. În acea perioadă, britanicii, francezii şi italienii îşi împărţeau posturile comerciale. Acestea au fost treptat dezafectate după primul război mondial. După cel de-al doilea război mondial, americanii şi sovieticii şi-au extins influenţa pe fondul creşterii traficului petrolierelor. Totuşi, în urma războiului de şase zile, Canalul Suez a fost închis între 1967 şi 1975. Chiar şi astăzi, în ciuda patrulelor din partea flotelor maritime importante în apele Mării Roşii, Canalul Suez nu şi-a recuperat complet supremaţia asupra drumului pe la Capul Bunei Speranţe, rută considerată mai sigură.
Temperaturile la suprafaţa apei rămâne relativ constantă la circa 21–25 °C, iar temperatura şi vizibilitatea rămân bune până la o adâncime de 200 m, însă marea este cunoscută pentru vânturile sale puternice şi curenţii locali înşelători. Marea se lărgeşte în continuare; se crede că în timp va deveni un ocean (aşa cum s-a propus în modelul lui Tuzo Wilson).
Marea Roşie are o salinitate mai mare decât media planetară. Acest lucru se datorează mai multor factori:
- rata ridicată a evaporării şi precipitaţii
- lipsa unor cursuri de apă dulce care să se verse în mare
- legătura îngustă cu Oceanul Indian (şi salinitatea lui mai joasă).
La un moment dat în perioada terţiară, strâmtoarea Bab el Mandeb a fost închisă, iar Marea Roşie s-a uscat, devenind o depresiune goală, cu solul sărat.
Ţările riverane la Marea Roşie sunt:
- malul nordic: Egipt, Israel, Iordania
- malul vestic: Sudan, Egipt
- malul estic: Arabia Saudită, Yemen
- malul sudic: Somalia, Djibouti, Eritreea
Marea Roşie se măreşte pe zi ce trece. Imaginile din satelit arată că Placa Tectonică Arabică şi Placa Africană se distanţează una de alta, întinzând scoarţa Pământului şi lărgind capătul sudic al mării.
Numele mării nu indică culoarea apei, care nu este roşie. Poate proveni de la exploziile sezoniere ale cyanobacteriei Trichodesmium Erythraeum, de culoare roşie, în apropiere de suprafaţa apei. O altă sursă ar putea fi munţii bogaţi în minerale de culoare roşie aflaţi în apropiere.
O altă ipoteză atribuie numele himariţilor, un trib local al cărui nume însuşi înseamnă "roşu". O altă teorie ar indica faptul că numele "roşu" se referă la direcţia "sud" în acelaşi mod în care numele Mării Negre se poate referi la "nord". Această teorie se bazează pe faptul că unele limbi asiatice foloseau culorile pentru a se referi la direcţiile cardinale.
Marea a putrat de asemenea numele de "Golful Arab" în majoritatea surselor europene până în secolul XX. Acest lucru provine din sursele greceşti mai vechi. După Herodot, Strabon şi Ptolemeu, toate sursele europene denumesc această întindere de ape "Sinus Arabicus", rezervând denumirea de "Marea Erythrias" (Marea Roşie) pentru apele din jurul sudului Peninsulei Arabice, cunoscute astăzi drept Oceanul Indian.
Egiptenii au fost primii care au încercat o misiune de explorare a Mării Roşii. În Biblie, povestea lui Moise prezintă cum fiul unei sclave i-a dus pe izraeliţi peste ea, către libertate, folosind puterea divină. Totuşi, un marinar grec, Hippalus, a oferit o dimensiune internaţională Mării Roşii, prin relatarea călătoriei sale în Marea Eritreei, şi a deschis-o astfel comerţului cu Asia. Abia începând cu secolul al XV-lea Europa şi-a arătat interesul în această zonă. În 1798, generalul Napoleon Bonaparte a fost însărcinat de Franţa cu invadarea Egiptului şi ocuparea Mării Roşii. Deşi a eşuat în sarcina sa, inginerul Lepere, care a luat parte la ea, a revitalizat planurile pentru un canal, care fusese vizat încă din perioada faraonilor. Canalul Suez s-a deschis în noiembrie 1869. În acea perioadă, britanicii, francezii şi italienii îşi împărţeau posturile comerciale. Acestea au fost treptat dezafectate după primul război mondial. După cel de-al doilea război mondial, americanii şi sovieticii şi-au extins influenţa pe fondul creşterii traficului petrolierelor. Totuşi, în urma războiului de şase zile, Canalul Suez a fost închis între 1967 şi 1975. Chiar şi astăzi, în ciuda patrulelor din partea flotelor maritime importante în apele Mării Roşii, Canalul Suez nu şi-a recuperat complet supremaţia asupra drumului pe la Capul Bunei Speranţe, rută considerată mai sigură.
Temperaturile la suprafaţa apei rămâne relativ constantă la circa 21–25 °C, iar temperatura şi vizibilitatea rămân bune până la o adâncime de 200 m, însă marea este cunoscută pentru vânturile sale puternice şi curenţii locali înşelători. Marea se lărgeşte în continuare; se crede că în timp va deveni un ocean (aşa cum s-a propus în modelul lui Tuzo Wilson).
Marea Roşie are o salinitate mai mare decât media planetară. Acest lucru se datorează mai multor factori:
- rata ridicată a evaporării şi precipitaţii
- lipsa unor cursuri de apă dulce care să se verse în mare
- legătura îngustă cu Oceanul Indian (şi salinitatea lui mai joasă).
La un moment dat în perioada terţiară, strâmtoarea Bab el Mandeb a fost închisă, iar Marea Roşie s-a uscat, devenind o depresiune goală, cu solul sărat.
Ţările riverane la Marea Roşie sunt:
- malul nordic: Egipt, Israel, Iordania
- malul vestic: Sudan, Egipt
- malul estic: Arabia Saudită, Yemen
- malul sudic: Somalia, Djibouti, Eritreea
Marea Roşie se măreşte pe zi ce trece. Imaginile din satelit arată că Placa Tectonică Arabică şi Placa Africană se distanţează una de alta, întinzând scoarţa Pământului şi lărgind capătul sudic al mării.
Marea Arabiei
Marea Arabiei este cea mai întisă mare a Oceanului Indian şi a treia a Oceanului Planetar.
-- suprafaţă: 3.683.000 km2
-- adâncimea medie: 2.734 m
-- adâncimea maximă: 5.203 m
-- volumul apelor: 10.700.000 km3
Este situată în partea de NV a Oceanului Indian, între peninsulele India, Arabia şi Somalia, fiind despărţită la S de apele oceanului printr-o linie convenţională de-a lungul paralelei de 180 grade N.
Comunică, la N, prin golful Oman şi strâmtoarea Ormuz (56 km lăţime), cu Golful Persic, iar la vest prin Golful Aden şi strâmtoarea Bab-el-Mandeb (“Poarta Lacrimilor”), lată de numai 17,5 km, cu Marea Roşie.
Ţărmurile răsăritene şi nordice ale mării sunt dominate de un climat arid, cu mase de aer uscat şi dogoritor ce acoperă întinse spaţii geografice, unde nu de puţine ori temperatura aerului depăşeşte 50 grade C la umbră.
Pe o insulă din imediata apropiere a Coastei Malabarului se află unul din marile oraşe ale lumii, Bombay (Mumbay), primul port al Indiei, traficul său fiind de peste 20.000.000 tone anual.
Karachi, aşezat pe un braţ al deltei Indusului, este cel dintâi port al Pakistanului, cu un trafic de peste15.000.000 tone/an.
-- suprafaţă: 3.683.000 km2
-- adâncimea medie: 2.734 m
-- adâncimea maximă: 5.203 m
-- volumul apelor: 10.700.000 km3
Este situată în partea de NV a Oceanului Indian, între peninsulele India, Arabia şi Somalia, fiind despărţită la S de apele oceanului printr-o linie convenţională de-a lungul paralelei de 180 grade N.
Comunică, la N, prin golful Oman şi strâmtoarea Ormuz (56 km lăţime), cu Golful Persic, iar la vest prin Golful Aden şi strâmtoarea Bab-el-Mandeb (“Poarta Lacrimilor”), lată de numai 17,5 km, cu Marea Roşie.
Ţărmurile răsăritene şi nordice ale mării sunt dominate de un climat arid, cu mase de aer uscat şi dogoritor ce acoperă întinse spaţii geografice, unde nu de puţine ori temperatura aerului depăşeşte 50 grade C la umbră.
Pe o insulă din imediata apropiere a Coastei Malabarului se află unul din marile oraşe ale lumii, Bombay (Mumbay), primul port al Indiei, traficul său fiind de peste 20.000.000 tone anual.
Karachi, aşezat pe un braţ al deltei Indusului, este cel dintâi port al Pakistanului, cu un trafic de peste15.000.000 tone/an.
Marea Chinei
Marea Chinei este denumirea unei mări situată la marginea Oceanului Pacific şi care uneşte Marea Galbenă, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud. Marea este situată între Coreea, insulele Kyushu, Borneo, peninsula Malaeziei, penisulele din sud estul Asiei şi coasta de est a Chinei.
Marea Chinei de Est (chin. Tung-hai) (suprafaţa de 1,25 mil. km²) face parte din Marea Chinei fiind situată între China la vest, Coreea de Sud, Marea Japoniei şi Japonia la nord şi Taiwan la sud. Partea de nord a acestei mări situată între Coreea şi China poartă numele de Marea Galbenă.
Marea Chinei de Est are un bazin puţin adânc care este în continuare umplut de sedimente aduse de râurile din China.In anul 1980 au fost descoperite zăcăminte importante de petrol.
Marea Chinei de Sud de asemenea face parte din Marea Chinei fiind o mare marginală a Oceanului Pacific, de această mare aparţine Golful Thailandei şi Golful Tokio. Marea Chinei de Sud este situată între China, peninsula Indochina şi peninsula Malaeziei ca şi insulele Taiwan, Luzon, Palawan, Borneo, Hainan, Natuna, Anambas, Spratly şi Paracel. Ţărmurile mării se învecinează cu statele China, Taiwan, Filipine, Malaezia, Cambodgia şi Vietnam. Pe lângă resursele energetice descoperite recent, în acesată zonă are şi pescuitul o pondere mare, din care cauză această regiune are un trafic maritim intens.
Suprafaţă: 2.975.000 km²
Adâncime maximă: 5016 m
Marea Chinei de Est (chin. Tung-hai) (suprafaţa de 1,25 mil. km²) face parte din Marea Chinei fiind situată între China la vest, Coreea de Sud, Marea Japoniei şi Japonia la nord şi Taiwan la sud. Partea de nord a acestei mări situată între Coreea şi China poartă numele de Marea Galbenă.
Marea Chinei de Est are un bazin puţin adânc care este în continuare umplut de sedimente aduse de râurile din China.In anul 1980 au fost descoperite zăcăminte importante de petrol.
Marea Chinei de Sud de asemenea face parte din Marea Chinei fiind o mare marginală a Oceanului Pacific, de această mare aparţine Golful Thailandei şi Golful Tokio. Marea Chinei de Sud este situată între China, peninsula Indochina şi peninsula Malaeziei ca şi insulele Taiwan, Luzon, Palawan, Borneo, Hainan, Natuna, Anambas, Spratly şi Paracel. Ţărmurile mării se învecinează cu statele China, Taiwan, Filipine, Malaezia, Cambodgia şi Vietnam. Pe lângă resursele energetice descoperite recent, în acesată zonă are şi pescuitul o pondere mare, din care cauză această regiune are un trafic maritim intens.
Suprafaţă: 2.975.000 km²
Adâncime maximă: 5016 m
Marea Baltică
Marea Baltică este o mare epicontinentală în nordul Europei, legată de Oceanul Atlantic prin Marea Nordului. Ea se întinde pe o suprafaţă de 432.800 km2. Prezintă două golfuri mari, Golful Botnia în nord şi Golful Finic în est.
Ţările care au ieşire la Marea Baltică sunt:
Suedia în nord-vest
Danemarca în vest
Germania şi Polonia în sud
Finlanda, Rusia, şi cele trei state baltice Estonia, Letonia şi Lituania în est
Aceasta comunică la sud-vest cu Marea Nordului prin Kattegat şi Skagerrak.
Insule din Marea Baltică
Gotland - Suedia
Oland - Suedia
Saaremaa - Estonia
Hiiumaa - Estonia
Bornholm - Danemarca
Rugen - Germania
Usedom - împărţită între Germania şi Polonia
Wolin - Polonia
Cele mai importante fluvii care se varsă în Marea Baltică sunt:
Râuri din Suedia
Svartan la Svarte lângă Ystad
Tommarpaan la Simrishamn
Helgea la Nyehusen lângă Kristianstad
Heman la Karlskrona
Ljungbyan la Ljungby lângă Kalmar
Gota kanal la Mem lângă Soderkoping
Motala strom la Norrkoping
Stockholms strom la Stockholm
Dalalven la Gavle
Indalsalven la Sundsvall
Angermanalven la Harnosand
Ume alv la Umea
Skellefte alv la Skelleftea
Lule alv la Lulea
Kalix alv la Kalix
Torne alv la Haparanda / Tornea
Râuri din Finlanda
Kemijoki la Kemi
Oulujoki la Oulu
Kokemaenjoki la Pori
Kymijoki la Kotka
Râuri din Rusia
Neva la St Petersburg
Râuri din Estonia
Narva la Narva
Parnu la Parnu
Râuri din Letonia
Daugava la Riga
Râuri din Lituania
Neman la Silute
Rusia - enclava Kaliningrad
Pregolya la Konigsberg / Kaliningrad
Râuri din Polonia
Pasłęka la Braniewo
Nogat între Gdansk şi Elblag
Vistula între Gdansk şi Elblag
Radunia la Gdansk
Reda lângă Wejherowo
Łeba la Łeba
Słupia la Ustka
Wieprza la Darłowo
Parseta la Kołobrzeg
Rega lângă Trzebiatow
Odra lânga Szczecin
Râuri din Germania
Ucker la Uckermunde
Peene la Anklam
Recknitz la Ribnitz - Damgarten
Warnow la Warnemunde lângă Rostock
Trave la Travemunde lângă Lubeck
Schwentine la Kiel
Schlei lângă Schleswig şi Kappeln
Ţările care au ieşire la Marea Baltică sunt:
Suedia în nord-vest
Danemarca în vest
Germania şi Polonia în sud
Finlanda, Rusia, şi cele trei state baltice Estonia, Letonia şi Lituania în est
Aceasta comunică la sud-vest cu Marea Nordului prin Kattegat şi Skagerrak.
Insule din Marea Baltică
Gotland - Suedia
Oland - Suedia
Saaremaa - Estonia
Hiiumaa - Estonia
Bornholm - Danemarca
Rugen - Germania
Usedom - împărţită între Germania şi Polonia
Wolin - Polonia
Cele mai importante fluvii care se varsă în Marea Baltică sunt:
Râuri din Suedia
Svartan la Svarte lângă Ystad
Tommarpaan la Simrishamn
Helgea la Nyehusen lângă Kristianstad
Heman la Karlskrona
Ljungbyan la Ljungby lângă Kalmar
Gota kanal la Mem lângă Soderkoping
Motala strom la Norrkoping
Stockholms strom la Stockholm
Dalalven la Gavle
Indalsalven la Sundsvall
Angermanalven la Harnosand
Ume alv la Umea
Skellefte alv la Skelleftea
Lule alv la Lulea
Kalix alv la Kalix
Torne alv la Haparanda / Tornea
Râuri din Finlanda
Kemijoki la Kemi
Oulujoki la Oulu
Kokemaenjoki la Pori
Kymijoki la Kotka
Râuri din Rusia
Neva la St Petersburg
Râuri din Estonia
Narva la Narva
Parnu la Parnu
Râuri din Letonia
Daugava la Riga
Râuri din Lituania
Neman la Silute
Rusia - enclava Kaliningrad
Pregolya la Konigsberg / Kaliningrad
Râuri din Polonia
Pasłęka la Braniewo
Nogat între Gdansk şi Elblag
Vistula între Gdansk şi Elblag
Radunia la Gdansk
Reda lângă Wejherowo
Łeba la Łeba
Słupia la Ustka
Wieprza la Darłowo
Parseta la Kołobrzeg
Rega lângă Trzebiatow
Odra lânga Szczecin
Râuri din Germania
Ucker la Uckermunde
Peene la Anklam
Recknitz la Ribnitz - Damgarten
Warnow la Warnemunde lângă Rostock
Trave la Travemunde lângă Lubeck
Schwentine la Kiel
Schlei lângă Schleswig şi Kappeln
Potenţialul energetic al oceanelor
Apele Oceanului Planetar deţin un imens potenţial energetic care poate fi valorificat pentru producerea de energie electrică. Principalele surse de energie luate în considerare, cel puţin la nivelul tehnicii actuale, se referă la: maree, curenţi, valuri, diferenţele de temperatură ale structurilor de apă marină şi hidrogenul.
Mareele se produc cu regularitate în anumite zone de litoral de pe glob, cu amplitudini care pot ajunge uneori la 14 -18 m, determinând oscilaţii lente de nivel ale apelor marine. Principiul de utilizare u energiei mareelor în centrale mareomolrice, de altfel singura sursă folosită în prezent din cele enumerate mai sus, constă în amenajarea unor bazine îndiguite care să facă posibilă captarea energiei apei, declanşată de aceste oscilaţii, atât la umplere (la flux), cat si la golire (la reflux).
Pentru o valorificare eficientă a energiei mareelor sunt necesare şi anumite condiţii naturale; în primul rând, amplitudinea mareelor să fie de cel puţin 8 m, iar, în al doilea rând, să existe un bazin natural (de regulă un estuar), care să comunice cu oceanul printr-o deschidere foarte îngustă. Aceste condiţii naturale apar numai în 20 de zone ale globului (ca, de exemplu: ţărmurile atlantice ale Franţei, Marii Britanii, SUA, Canadei, în Nordul Australiei, în estul Chinei ele.).
Cantitatea de energie disponibilă la această sursă, dacă ar putea fi valorificată integral în centrele electrice mareomotrice, ar produce de circa 100.000 de ori mai multă energie electrică decât toate hidrocentralele aflate în funcţiune în prezent pe glob. Alte calcule apreciază că energia furnizată anual de maree ar putea echivala cu cea obţinută prin arderea a peste 70 mii tone de cărbune.
Centralele mareomotrice produc kwh la un preţ de cost de două ori mai mare decât cel obţinut în hidrocentrale. Astfel de centrale mareomotrice se afla în funcţiune în Franţa (în estuarul Rance, format de râul cu acelaşi nume la vărsarea în Golful Saint Malo; capacitatea sa este de 240 MW şi a fost construită în perioada 1961-1966; proiectul "Chausey" prevede o construcţie asemănătoare în Golful Le Mont St.Michel), în Rusia (în estuarul Kislaya, format de râurile Tuloma şi Kola Ia Marea Barenţ, de 400 MW; un alt proiect vizează ţărmurile Mării Albe); alte proiecte prevăd noi amenajări pe ţărmul S-E al Marii Britanii pe ţărmul Golfului Fundy, unde SUA şi Canada intenţionează o construcţie de mari proporţii ş.a.
Curenţii marini sunt purtătorii unor energii cinetice deosebit de mari. Astfel, s-a calculat că un curent oceanic cu o lăţime de circa 100 m, 10 m adâncime şi o viteză de l m/s, pe timp de un an ar putea oferi o energie cinetică de circa 2 mii. kwh.
Energia curenţilor oceanici este utilizată într-o uzină de 80 MW din Florida (SUA), la Miami, prin folosirea curentului Floridei.
Se fac studii intense pentru utilizarea energiei Gulf-Streamului ale cărei dimensiuni sunt cu adevărat impresionante: are iniţial o lăţime de 500 km, o viteză de 10 km/h, temperatură de 20-25° C, răscolind apele oceanului până la adâncimi de 2500 - 3000 m şi transportă un volum de apă de 100.000.000 m 3 / s.
Valurile reprezintă o formă de stocare a energiei transmise de vânt, energie calculubilă şi demnă de luat în consideraţie. Calculele au evidenţiat că valurile cu înălţimea de 1 m, lungimea de 40 m şi perioada de 5 s, au o putere disponibilă de aproximativ 5 KW pe un front de l m lăţime.
Numeroase institute de cercetări hidraulice şi energetice din SUA, Franţa, Marea Britanic si Japonia au în programul lor de activitate realizarea unor instalaţii de captare a energiei valurilor.
Sunt în studiu şi unele proiecte ce urmăresc valorificarea energiei mării prin utilizarea diferenţei de temperatură dintre diferitele straturi ale apei Oceanului Planetar, în mod frecvent, în apele mărilor calde, sunt diferenţe mari de temperatură între straturile de la suprafaţă si cele de adâncime, diferenţe care ar permite funcţionarea unor instalaţii energetice pe baza folosirii a două surse de căldură cu temperaturi diferite.
Utilizând acest principiu al diferenţelor de temperatură, care uneori poate fi de 15-20° C, au fost construite două uzine: una în Cuba (la Matanzas), în 1940, si alta în Coasta de Fildeş (la Abidjan), câţiva ani mai târziu, dar care au funcţionat doar câţivaani. în prezent, în SUA se află, într-o fază avansată, un proiect care prevede construirea unei astfel de uzine în SUA, pe ţărmul Golfului Mexic, cu o putere de 400 MW. Specialiştii au calculat că aceste centrale ar echivala cu o hidrocentrală construită pe un fluviu cu un baraj înalt de 30 m, livrând astfel energie electrică convenabilă ca preţ.
Hidrogenul poate fi obţinui din apele mării în cantităţi, practic, inepuizabile, prin procedeul, cunoscut în chimie, de oxidare-reducere. Hidrogenul obţinui în acest mod poate fi lichefiat şi stocat sau transportat prin conducte. El reprezintă un excelent combustibil sau carburant, uşor de depozitat, de transportat la mari distanţe şi, ceea ce trebuie subliniat, reânnoibil - prin arderea lui, apa reintră în circuit fără să polueze. Hidrogenul se foloseşte deja în SUA si Japonia.
Petrolul şi gazele naturale se exploatează în cantităţi impresionante din platformele submarine ale mărilor şi oceanelor. Ele reprezintă principalele resurse extrase din Oceanul Planetar, luând în calcul volumul şi valoarea economică ale acestora.
Hidrocarburile se află, de obicei, în depozitele sedimentare, depozite care există în proporţie de circa 65% în domeniul marin. Depozitele respective sunt repartizate în mod aproximativ egal: 35% pe platformele continentale si 30% în zona taluzului continental si a marilor adâncimi.
Suprafeţele din regiunile submarine care au rezerve certe sau probabile se cifrează la peste 30 mii. Km2. Din acestea, 1,8% sunt foarte bogate şi situate în platformele submarine, 15,3% din suprafaţa menţionată are o importanţă medie si 40,2% nu este economică în prezent, celelalte fiind lipsite de perspectivele imediate .
Rezervate submarine de petrol şi gaze sunt apreciate la 35-40% din totalul mondial, din care 55% localizate numai pe platformele continentale. Pe bazine oceanice, rezervele cele mai mari le deţin Oceanul Pacific cu 35,5% urmat de Oceanul Atlantic cu 28,5% Oceanul Arctic (Oceanul îngheţat de Nord) cu 17%, Oceanul Indian cu 15% şi sectorul oceanic Antarctic cu 4%.
în prezent au fost identificate peste 1000 de zăcăminte submarine de petrol si gaze naturale, dintre care peste 400 se află deja în exploatare, în anul 1954, numai două ţări (SUA şi Azerbaidjan) exploatau petrol din zonele submarine; în anul 1975 numărul lor ajunsese la 30, iar în prezent sunt 45 de state care dispun de instalaţii complexe pe platforme de foraj submarin (numărul lor era de 600 în 1980 şi peste 750 în prezent).
Ponderea cantităţii de petrol extras a crescut progresiv: 0,12% în 1947, 20% în 1975 şi 32% în 1991, concomitent cu creşterea adâncimilor de foraj: iniţial la 40 m, apoi 150 m şi astăzi la 300 m si peste această adâncime.
Valorificarea hidrocarburilor din zonele submarine solicită investiţii mai mari decât din cele continentale; cu cât adâncimea apei va fi mai mare, pentru a fi rentabilă exploatarea, volumul zăcământului va trebui să fie mare. Aceste investiţii diferă si de la o regiune la alta.
De exemplu, investiţiile pentru punerea în exploatare a zăcămintelor din Marea Nordului au fost, în medie, de 200 mii. dolari pe zăcământ, iar în sud-estul Asiei si în Australia de numai 60 mii. dolari, în Marea Nordului sunt rentabile zăcăminte cu rezerve de 75-80 miliarde tone petrol sau 50-60 miliarde m3 gaze naturale, în timp ce pentru alte regiuni geografice, aceste valori sunt cu mult mai mici (Oceanul Atlantic, 30-35 miliarde tone şi respectiv 20-30 miliarde m3).
Perspectivele dezvoltării extracţiei de hidrocarburi din zonele submarine sunt legate de cercetarea si exploatarea regiunilor polare, precum şi de punerea în valoare a zonelor de adâncime, de extindere a forajelor în zonele de pantă (povârnişul continental) şi în cele de foarte mare adâncime.
Mareele se produc cu regularitate în anumite zone de litoral de pe glob, cu amplitudini care pot ajunge uneori la 14 -18 m, determinând oscilaţii lente de nivel ale apelor marine. Principiul de utilizare u energiei mareelor în centrale mareomolrice, de altfel singura sursă folosită în prezent din cele enumerate mai sus, constă în amenajarea unor bazine îndiguite care să facă posibilă captarea energiei apei, declanşată de aceste oscilaţii, atât la umplere (la flux), cat si la golire (la reflux).
Pentru o valorificare eficientă a energiei mareelor sunt necesare şi anumite condiţii naturale; în primul rând, amplitudinea mareelor să fie de cel puţin 8 m, iar, în al doilea rând, să existe un bazin natural (de regulă un estuar), care să comunice cu oceanul printr-o deschidere foarte îngustă. Aceste condiţii naturale apar numai în 20 de zone ale globului (ca, de exemplu: ţărmurile atlantice ale Franţei, Marii Britanii, SUA, Canadei, în Nordul Australiei, în estul Chinei ele.).
Cantitatea de energie disponibilă la această sursă, dacă ar putea fi valorificată integral în centrele electrice mareomotrice, ar produce de circa 100.000 de ori mai multă energie electrică decât toate hidrocentralele aflate în funcţiune în prezent pe glob. Alte calcule apreciază că energia furnizată anual de maree ar putea echivala cu cea obţinută prin arderea a peste 70 mii tone de cărbune.
Centralele mareomotrice produc kwh la un preţ de cost de două ori mai mare decât cel obţinut în hidrocentrale. Astfel de centrale mareomotrice se afla în funcţiune în Franţa (în estuarul Rance, format de râul cu acelaşi nume la vărsarea în Golful Saint Malo; capacitatea sa este de 240 MW şi a fost construită în perioada 1961-1966; proiectul "Chausey" prevede o construcţie asemănătoare în Golful Le Mont St.Michel), în Rusia (în estuarul Kislaya, format de râurile Tuloma şi Kola Ia Marea Barenţ, de 400 MW; un alt proiect vizează ţărmurile Mării Albe); alte proiecte prevăd noi amenajări pe ţărmul S-E al Marii Britanii pe ţărmul Golfului Fundy, unde SUA şi Canada intenţionează o construcţie de mari proporţii ş.a.
Curenţii marini sunt purtătorii unor energii cinetice deosebit de mari. Astfel, s-a calculat că un curent oceanic cu o lăţime de circa 100 m, 10 m adâncime şi o viteză de l m/s, pe timp de un an ar putea oferi o energie cinetică de circa 2 mii. kwh.
Energia curenţilor oceanici este utilizată într-o uzină de 80 MW din Florida (SUA), la Miami, prin folosirea curentului Floridei.
Se fac studii intense pentru utilizarea energiei Gulf-Streamului ale cărei dimensiuni sunt cu adevărat impresionante: are iniţial o lăţime de 500 km, o viteză de 10 km/h, temperatură de 20-25° C, răscolind apele oceanului până la adâncimi de 2500 - 3000 m şi transportă un volum de apă de 100.000.000 m 3 / s.
Valurile reprezintă o formă de stocare a energiei transmise de vânt, energie calculubilă şi demnă de luat în consideraţie. Calculele au evidenţiat că valurile cu înălţimea de 1 m, lungimea de 40 m şi perioada de 5 s, au o putere disponibilă de aproximativ 5 KW pe un front de l m lăţime.
Numeroase institute de cercetări hidraulice şi energetice din SUA, Franţa, Marea Britanic si Japonia au în programul lor de activitate realizarea unor instalaţii de captare a energiei valurilor.
Sunt în studiu şi unele proiecte ce urmăresc valorificarea energiei mării prin utilizarea diferenţei de temperatură dintre diferitele straturi ale apei Oceanului Planetar, în mod frecvent, în apele mărilor calde, sunt diferenţe mari de temperatură între straturile de la suprafaţă si cele de adâncime, diferenţe care ar permite funcţionarea unor instalaţii energetice pe baza folosirii a două surse de căldură cu temperaturi diferite.
Utilizând acest principiu al diferenţelor de temperatură, care uneori poate fi de 15-20° C, au fost construite două uzine: una în Cuba (la Matanzas), în 1940, si alta în Coasta de Fildeş (la Abidjan), câţiva ani mai târziu, dar care au funcţionat doar câţivaani. în prezent, în SUA se află, într-o fază avansată, un proiect care prevede construirea unei astfel de uzine în SUA, pe ţărmul Golfului Mexic, cu o putere de 400 MW. Specialiştii au calculat că aceste centrale ar echivala cu o hidrocentrală construită pe un fluviu cu un baraj înalt de 30 m, livrând astfel energie electrică convenabilă ca preţ.
Hidrogenul poate fi obţinui din apele mării în cantităţi, practic, inepuizabile, prin procedeul, cunoscut în chimie, de oxidare-reducere. Hidrogenul obţinui în acest mod poate fi lichefiat şi stocat sau transportat prin conducte. El reprezintă un excelent combustibil sau carburant, uşor de depozitat, de transportat la mari distanţe şi, ceea ce trebuie subliniat, reânnoibil - prin arderea lui, apa reintră în circuit fără să polueze. Hidrogenul se foloseşte deja în SUA si Japonia.
Petrolul şi gazele naturale se exploatează în cantităţi impresionante din platformele submarine ale mărilor şi oceanelor. Ele reprezintă principalele resurse extrase din Oceanul Planetar, luând în calcul volumul şi valoarea economică ale acestora.
Hidrocarburile se află, de obicei, în depozitele sedimentare, depozite care există în proporţie de circa 65% în domeniul marin. Depozitele respective sunt repartizate în mod aproximativ egal: 35% pe platformele continentale si 30% în zona taluzului continental si a marilor adâncimi.
Suprafeţele din regiunile submarine care au rezerve certe sau probabile se cifrează la peste 30 mii. Km2. Din acestea, 1,8% sunt foarte bogate şi situate în platformele submarine, 15,3% din suprafaţa menţionată are o importanţă medie si 40,2% nu este economică în prezent, celelalte fiind lipsite de perspectivele imediate .
Rezervate submarine de petrol şi gaze sunt apreciate la 35-40% din totalul mondial, din care 55% localizate numai pe platformele continentale. Pe bazine oceanice, rezervele cele mai mari le deţin Oceanul Pacific cu 35,5% urmat de Oceanul Atlantic cu 28,5% Oceanul Arctic (Oceanul îngheţat de Nord) cu 17%, Oceanul Indian cu 15% şi sectorul oceanic Antarctic cu 4%.
în prezent au fost identificate peste 1000 de zăcăminte submarine de petrol si gaze naturale, dintre care peste 400 se află deja în exploatare, în anul 1954, numai două ţări (SUA şi Azerbaidjan) exploatau petrol din zonele submarine; în anul 1975 numărul lor ajunsese la 30, iar în prezent sunt 45 de state care dispun de instalaţii complexe pe platforme de foraj submarin (numărul lor era de 600 în 1980 şi peste 750 în prezent).
Ponderea cantităţii de petrol extras a crescut progresiv: 0,12% în 1947, 20% în 1975 şi 32% în 1991, concomitent cu creşterea adâncimilor de foraj: iniţial la 40 m, apoi 150 m şi astăzi la 300 m si peste această adâncime.
Valorificarea hidrocarburilor din zonele submarine solicită investiţii mai mari decât din cele continentale; cu cât adâncimea apei va fi mai mare, pentru a fi rentabilă exploatarea, volumul zăcământului va trebui să fie mare. Aceste investiţii diferă si de la o regiune la alta.
De exemplu, investiţiile pentru punerea în exploatare a zăcămintelor din Marea Nordului au fost, în medie, de 200 mii. dolari pe zăcământ, iar în sud-estul Asiei si în Australia de numai 60 mii. dolari, în Marea Nordului sunt rentabile zăcăminte cu rezerve de 75-80 miliarde tone petrol sau 50-60 miliarde m3 gaze naturale, în timp ce pentru alte regiuni geografice, aceste valori sunt cu mult mai mici (Oceanul Atlantic, 30-35 miliarde tone şi respectiv 20-30 miliarde m3).
Perspectivele dezvoltării extracţiei de hidrocarburi din zonele submarine sunt legate de cercetarea si exploatarea regiunilor polare, precum şi de punerea în valoare a zonelor de adâncime, de extindere a forajelor în zonele de pantă (povârnişul continental) şi în cele de foarte mare adâncime.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)