Delta Dunării este cea mai joasă formă de relief din ţară. Valurile mării de la est se prelungesc pe uscatul primordial, înfiripată din aluviunile fluviului şi nisipurile mării. Aşa cum s-a arătat, acest uscat rezultă dintr-un amestec permanent al apei cu materialele pământoase. Flora este compusă din elementele vegetale, produse ale malului în geneza dinamică, elemente specifice climei temperate.
În apele dulci şi calde, dispuse într-o reţea variată, pe terenurile pe care apele suie ori de câte ori cresc cât de puţin, sau pe nisipuri, vegetaţia condiţionează dezvoltarea faunei. Iau naştere şi se produc, pe seama plantelor ori mai ales începând cu ele, imense cantităţi de microorganisme, viermi, moluşte, insecte şi alte nevertebrate, cum şi cele mai felurite vertebrate: peşti, batraciene, reptile păspri şi mamifere.
Unele din problemele ştiinţifice principale care se pun o dată cu amenajarea complexă a Deltei Dunării este păstrarea intactă a condiţiilor biologice pe anumite suprafeţe cum şi ocrotirea faunei ornitologice în toată delta.
În anul 1956, Comisia pentru ocrotirea naturii a propus înfiinţarea în Delta Dunării a trei rezervaţii naturale principale şi a altor câteva secundare. Suprafaţa lor însumează circa 40.000 ha adică 1/14 din suprafaţa deltei. Rezervaţiile naturale au drept scop păstrarea rânduielilor fireşti din natură, precum şi ocrotirea frumuseţilor peisagistice şi a vieţuitoarelor. Totodată ele înlesnesc cercetarea ştiinţifică şi fac posibilă folosirea naţională a resurselor naturale.
Una din rezervaţii, perimetrul marcat de punctele Roşca-Buhaiova-Merhei-Hrecisca-Letea şi de vestul grindului Letea, localizând 15.400 ha – se află în depresiunea Matiţa, dintre grindurile Chilia şi Letea, de la nordul braţului Sulina către braţul Chilia. Este formată din lacuri, mlaştini şi grale cu prea puţine grinduri, nucleul ei fiind constituit de lacurile Roşca şi Buhaiova. Are colonii de stârci galbeni, lopătari, ţigănuşi; găzduieşte o importantă colonie de pelicani.
Cea de-a doua rezervaţie - suprafaţa cuprinsă în circuitul format de localitatea Sfântu Gheorghe-Palade-Perişor şi de ţărmul mării cu un toltal de 14.200 ha se găseşte în regiunea zatoanelor, adică a lacurilor lungi şi înguste de la sudul lacului Sfântu Gheorghe. Aceste lacuri sunt separate între ele printr-o succesiune de grinduri nisipoase de-abia ieşite deasupra apelor mării. Rezervaţia este constiutuită din lacuri izolate şi din mlaştini cu stuf, cum şi dintr-o reţea deasă de gârle şi canaluri. Fiinţeaza unele lângă altele, dar totuşi nu de-a valma, în acest domeniu al apelor, colonii de stârci, scoicari, chire, pescăruşi, cormorani mari şi mici, ţigănuşi. La pasaj se strâng cocori, raţe sălbatice şi gâşte sălbatice, fluierari.
Cea de-a treia rezervaţie, cuprinsul dintre lacurile Periteasca-Leahova şi Gura Portiţei, cu o suprafaţă de 3.900 ha a fost delimitată de sudul celeilalte rezervaţii pe lângă braţul Sfântu Gheorghe, completând-o. Grindurile de nisip curat de aici sunt ori uscate, ori scăldate de apele Mării Negre şi ale lacului Razelm. Trăiesc în acestă rezervaţie păsările de ţărmuri şi cele iubitoare de sărături. Păsările migratoare folosesc aceste lacuri la pasaj, ca popas şi uneori drept zonă de iernare.
În fiecare din cele trei rezervaţii a fost delimitată o zonă ştiinţifică unde se aplică un regim de protecţie absolută. În oraşul Tulcea funcţionează o staţiune ornitologică, iar în unele puncte ale deltei au fost înfiinţate observatoare ornitologice pentru a face posibilă dezvoltarea cercetăriilor ştiinţifice din diferitele rezervaţii naturale permanente şi temporare. Un renumit perimetru de protecţie denumit “Haşmacul Mare din pădurea Letea” a fost extins, pentru a cuprinde întreaga suprafaţă de 700 ha a pădurii acesteia. S-au laut măsuri de protecţie a acestei păduri şi pe planul vânătoarei, de acord cu organele “Direcţiei Vânătoarei şi ale Asociaţiei generale a vânătorilor şi pescarilor amatori”.
De asemenea, dezvoltarea socio-economică s-a făcut având la bază resursele şi serviciile oferite de capitalul natural, însă până în prezent în foarte puţine cazuri s-a ţinut cont de capacitatea productivă şi capacitatea de suport a capitalului natural atunci când s-a proiectat dezvoltarea economică.
Ariile protejate prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul lor sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi seminaturale. Totodată pentru a realiza tranziţia de la actualul model de dezvoltare la un model de dezvoltare durabilă este necesară cercetarea, cunoaşterea şi experimentarea teoriilor pentru implementarea conceptului de dezvoltare durabilă. Astfel, atât evaluarea şi monitorizarea stării capitalului natural, cât şi dezvoltarea cunoaşterii se poate realiza în cadrul unor zone pilot cum sunt ariile protejate.
“Capitalul Natural” al ţării se constituie din reţeaua sistemelor ecologice care funcţionează în regim natural şi seminatural şi din reţeaua sistemelor antropizate prin transformarea şi simplificarea primelor categorii.
Resursele naturale regenerabile (inclusiv apa şi solul) şi neregenerabile (petrol, cărbune), precum şi serviciile (controlul climei, al calităţii apei şi aerului etc.) asigurate de către componentele “Capitalului Natural” constituie unul dintre factorii cheie ai funcţiei de producţie a sistemelor economice şi de suport al dezvoltării sistemelor socio-economice.
“Capitalul Natural” si componentele sale au o anumită capacitate productivă care trebuie cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi, respectiv, o anumită capacitate de suport (parametru esenţial pentru a dimensiona corect presiunea antropică şi a evita deteriorarea). Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este absolut necesar să se asigure conservarea unei structuri diverse şi echilibrate a CN şi utilizarea resurselor şi serviciilor produse de acesta în limitele capacităţii de suport a componentelor sale. Astfel conservarea “Capitalului Natural” presupune în principal menţinerea unui raport acceptabil între ecosistemele naturale, seminaturale şi antropizate, cu menţinerea heterogenităţii în cadrul fiecărui tip de ecosisteme şi asigurarea conectivităţii între aceste ecosisteme.
În apele dulci şi calde, dispuse într-o reţea variată, pe terenurile pe care apele suie ori de câte ori cresc cât de puţin, sau pe nisipuri, vegetaţia condiţionează dezvoltarea faunei. Iau naştere şi se produc, pe seama plantelor ori mai ales începând cu ele, imense cantităţi de microorganisme, viermi, moluşte, insecte şi alte nevertebrate, cum şi cele mai felurite vertebrate: peşti, batraciene, reptile păspri şi mamifere.
Unele din problemele ştiinţifice principale care se pun o dată cu amenajarea complexă a Deltei Dunării este păstrarea intactă a condiţiilor biologice pe anumite suprafeţe cum şi ocrotirea faunei ornitologice în toată delta.
În anul 1956, Comisia pentru ocrotirea naturii a propus înfiinţarea în Delta Dunării a trei rezervaţii naturale principale şi a altor câteva secundare. Suprafaţa lor însumează circa 40.000 ha adică 1/14 din suprafaţa deltei. Rezervaţiile naturale au drept scop păstrarea rânduielilor fireşti din natură, precum şi ocrotirea frumuseţilor peisagistice şi a vieţuitoarelor. Totodată ele înlesnesc cercetarea ştiinţifică şi fac posibilă folosirea naţională a resurselor naturale.
Una din rezervaţii, perimetrul marcat de punctele Roşca-Buhaiova-Merhei-Hrecisca-Letea şi de vestul grindului Letea, localizând 15.400 ha – se află în depresiunea Matiţa, dintre grindurile Chilia şi Letea, de la nordul braţului Sulina către braţul Chilia. Este formată din lacuri, mlaştini şi grale cu prea puţine grinduri, nucleul ei fiind constituit de lacurile Roşca şi Buhaiova. Are colonii de stârci galbeni, lopătari, ţigănuşi; găzduieşte o importantă colonie de pelicani.
Cea de-a doua rezervaţie - suprafaţa cuprinsă în circuitul format de localitatea Sfântu Gheorghe-Palade-Perişor şi de ţărmul mării cu un toltal de 14.200 ha se găseşte în regiunea zatoanelor, adică a lacurilor lungi şi înguste de la sudul lacului Sfântu Gheorghe. Aceste lacuri sunt separate între ele printr-o succesiune de grinduri nisipoase de-abia ieşite deasupra apelor mării. Rezervaţia este constiutuită din lacuri izolate şi din mlaştini cu stuf, cum şi dintr-o reţea deasă de gârle şi canaluri. Fiinţeaza unele lângă altele, dar totuşi nu de-a valma, în acest domeniu al apelor, colonii de stârci, scoicari, chire, pescăruşi, cormorani mari şi mici, ţigănuşi. La pasaj se strâng cocori, raţe sălbatice şi gâşte sălbatice, fluierari.
Cea de-a treia rezervaţie, cuprinsul dintre lacurile Periteasca-Leahova şi Gura Portiţei, cu o suprafaţă de 3.900 ha a fost delimitată de sudul celeilalte rezervaţii pe lângă braţul Sfântu Gheorghe, completând-o. Grindurile de nisip curat de aici sunt ori uscate, ori scăldate de apele Mării Negre şi ale lacului Razelm. Trăiesc în acestă rezervaţie păsările de ţărmuri şi cele iubitoare de sărături. Păsările migratoare folosesc aceste lacuri la pasaj, ca popas şi uneori drept zonă de iernare.
În fiecare din cele trei rezervaţii a fost delimitată o zonă ştiinţifică unde se aplică un regim de protecţie absolută. În oraşul Tulcea funcţionează o staţiune ornitologică, iar în unele puncte ale deltei au fost înfiinţate observatoare ornitologice pentru a face posibilă dezvoltarea cercetăriilor ştiinţifice din diferitele rezervaţii naturale permanente şi temporare. Un renumit perimetru de protecţie denumit “Haşmacul Mare din pădurea Letea” a fost extins, pentru a cuprinde întreaga suprafaţă de 700 ha a pădurii acesteia. S-au laut măsuri de protecţie a acestei păduri şi pe planul vânătoarei, de acord cu organele “Direcţiei Vânătoarei şi ale Asociaţiei generale a vânătorilor şi pescarilor amatori”.
De asemenea, dezvoltarea socio-economică s-a făcut având la bază resursele şi serviciile oferite de capitalul natural, însă până în prezent în foarte puţine cazuri s-a ţinut cont de capacitatea productivă şi capacitatea de suport a capitalului natural atunci când s-a proiectat dezvoltarea economică.
Ariile protejate prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul lor sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi seminaturale. Totodată pentru a realiza tranziţia de la actualul model de dezvoltare la un model de dezvoltare durabilă este necesară cercetarea, cunoaşterea şi experimentarea teoriilor pentru implementarea conceptului de dezvoltare durabilă. Astfel, atât evaluarea şi monitorizarea stării capitalului natural, cât şi dezvoltarea cunoaşterii se poate realiza în cadrul unor zone pilot cum sunt ariile protejate.
“Capitalul Natural” al ţării se constituie din reţeaua sistemelor ecologice care funcţionează în regim natural şi seminatural şi din reţeaua sistemelor antropizate prin transformarea şi simplificarea primelor categorii.
Resursele naturale regenerabile (inclusiv apa şi solul) şi neregenerabile (petrol, cărbune), precum şi serviciile (controlul climei, al calităţii apei şi aerului etc.) asigurate de către componentele “Capitalului Natural” constituie unul dintre factorii cheie ai funcţiei de producţie a sistemelor economice şi de suport al dezvoltării sistemelor socio-economice.
“Capitalul Natural” si componentele sale au o anumită capacitate productivă care trebuie cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi, respectiv, o anumită capacitate de suport (parametru esenţial pentru a dimensiona corect presiunea antropică şi a evita deteriorarea). Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este absolut necesar să se asigure conservarea unei structuri diverse şi echilibrate a CN şi utilizarea resurselor şi serviciilor produse de acesta în limitele capacităţii de suport a componentelor sale. Astfel conservarea “Capitalului Natural” presupune în principal menţinerea unui raport acceptabil între ecosistemele naturale, seminaturale şi antropizate, cu menţinerea heterogenităţii în cadrul fiecărui tip de ecosisteme şi asigurarea conectivităţii între aceste ecosisteme.
