Un etambreu de arbore este o deschidere de dimensiuni mici practicată în puntea principală a navei (velierului) prin care este introdus şi fixat de chilă arborele (catargul) navei. După introducerea arborelui, etambreul este etanşat.
Prin etambreu se înţelege şi ansamblul de întărituri şi pene care fixează arborele în locul unde acesta străbate puntea.
miercuri, 13 februarie 2008
Puntea teugii
Puntea teugii este puntea care acoperă suprastructura teugii. Pe ea se află parte din instalaţia de ancorare (vinciul de ancoră sau cabestanul, stope, boţuri, nările de ancoră, nările puţului de lanţ etc.) şi numeroase dispozitive ale instalaţiei de manevră şi remorcare ale navei (babale, binte, urechi, somare, turnicheţi etc). Parapetul punţii este prevăzut cu nări de parâmă.
Duneta
Prin dunetă (sinonim: castel pupa) se înţelege o suprastructură de construcţie uşoară, la extremitatea pupa, deasupra punţii superioare şi pe toată lăţimea navei. Fiind un spaţiu închis, măreşte rezerva de flotabilitate a navei. În interior se amenajează magazii de materiale, iar pe veliere cabine pentru echipaj.
Bătălia Atlanticului - Primele lupte de hărţuire - septembrie 1939 – mai 1940
Atacuri ale vaselor comerciale inamice
În 1939, Kriegsmarine nu avea capacitatea necesară să facă faţă unei confruntări directe cu Marina Aliată. De aceea, strategia germană s-a bazat pe atacul vaselor comerciale inamice folosind acţiunea conjugată a vaselor de suprafaţă, (crucişătoare, cuirasate, distrugătoare, vase comerciale înarmate, etc), submarinelor şi avioanelor. Un mare număr de vase de război germane erau deja în larg în momentul declanşării războiului, inlusiv cea mai mare parte a submarinelor disponibile şi „cuirasatele de buzunar” (“Panzerschiff”) “Deutschland” şi faimosul ”Admiral Graf Spee”, care erau în larg încă din august 1939. Aceste două vase militare au declanşat atacuri imediate asupra vaselor comerciale Aliate. Submarinul german “U-30” a scufundat vasul de linie britanic SS “Athenia” la numai câteva ore de la declararea războiului, în ciuda ordinelor primite care interziceau atacul împotriva vaselor de pasageri.
Flota germană de submarine, care avea să domine cea mai mare parte a bătăliei Atlanticului, dispunea de numai 57 de unităţi, vase cu rază de acţiune redusă din aşa numita „clasă II”, care au fost folosite în principal pentru acţiuni de minare a apelor teritoriale şi porturilor britanice.
Odată cu izbucnirea războiului, francezii şi britanicii au declanşat o blocadă imediată împotriva Germaniei, ceea ce a avut un efect nesemnificativ asupra capacităţii de producţie a industriei naziste. Royal Navy a introdus rapid sistemul convoaielor pentru protejarea comerţului maritim, care s-a extins rapid de la coastele britanice până în îndepărtatele Panama, Singapore sau India. Convoaiele au permis Marinei Regale Britanice să-şi concentreze vasele de escortă tot acolo unde se concentrau şi submarinele germane: pe rutele de transport ale vaselor comerciale.
Mai mulţi ofiţeri de marină britanici, în particular Primul Lord al Amiralităţii Winston Churchill, doreau să pună în practică o strategie mai ofensivă. Astfel, Royal Navy a format grupuri de vânătoare a submarinelor, care aveau ca element central portavioanele. Aceste grupuri antisubmarin patrulau în zona rectangulară a Atlanticului numită Western Approaches, prin care treceau toate rutele comerciale importante către insulele britanice. Punctul slab al acestei strategii consta în faptul că submarinele aveau o siluetă puţin vizbilă în comparaţie cu vasele de suprafaţă care le vânau şi se scufundau de multe ori mai inainte de a fi zărite de marinarii aliaţi. Portavioanele nu erau de mare folos. Deşi echipajele portavioanelor puiteau localiza submarinele aflate la suprafaţă, avioanele îmbarcate nu dispuneau în această fază a războiului de armele antisumbarin adecvate. Deşi localizau cu relativă uşurinţă submarinele aflate la suprafaţă, acestea se scufundaui şi schimbau direcţia de deplasare cu mult timp mai nainte de a veni în zonă distrugătoarekle dotate cu grenade de adâncime. În scurtă vreme, strategia grupurilor de vânătoare s-a dovedit un eşec de proporţii. Pe 14 septembrie 1939, cel mai modern portavion britanic HMS “Ark Royal” a scăpat numai datorită norocului să fie scufundat de submarinul german “U 39”, datorită faptului că cel trei torpile lansate împotriva sa au explodat prematur. “U 39” a fost scufundat rapid de distrugătoarele din escortă, prima victorie antisubmarin a britanicilor. Britanicii nu au învăţat nimic din acest incident, submarinul “U 29” reuşind în circumstanţe asemănătoare să scufunde portavionul HMS “Courageous” doar trei zile mai târziu.
Vânătoarea executată de grupuri de distrugătoare a continuat să fie principala activitate antisubmarin, prost condusă însă de la centru în primul an de război, convoaiele transatlantice lipsite de escorte fiind şi mai ameninţate, submarinele reuşind să scape aproape după fiecare atac încununat de succes.
Succesul scufundării portavionului “Courageous” a fost depăşit o lună mai târziu de comandantul Günther Prien şi echipajul submarinului “U-47”, care au reuşit să se strecoare în baza navală de la Scapa Flow, unde au scufundat cuirasatul HMS „Royal Oak”. Această victoria a fost datorată măsurilor insuficiente de apărare antisubmarin, cât şi faptului că ofiţerul de serviciu William Newbigging nu a fost la post. Comandantul Prien a devenit peste noapte erou de râzboi.
În Atlanticul de sud, forţele britanice erau într-o cautare asiduă a cuirasatului de buzunar „Admiral Graf Spee”, care acumulase în primele trei luni de război nouă victorii în Altlantic şi Oceanul Indian împotriva unor vase comerciale cu un deplasament de 50.000 tone. Britanicii şi francezii au format o serie de grupuri de vânătoare, (trei crucişătoare grele, trei portavioane şi 15 crucişătoare uşoare), care căutau îi cu înfrigurare pe „Admiral Graf Spee” şi nava-soră, „Deutschland”, care acţiona în Atlanticul de nord. După mai multe luni de căutare fără succes, „Admiral Graf Spee” a fost încolţit în Bătălia de la Rio de la Plata. Crucişătorul de buzunar german a fost silit să se refugieze în portul Montevideo. Echipajul german a ales să-şi sabordeze nava în rada portului, în decembrie 1939.
După o perioadă de efervescenţă a campaniei în Atlantic, activitatea germană a scăzut în intensitate, Dönitz plănuind schimbarea centrului de greutate de la activitatea de suprafaţă la cea a submarinelor. Aproape toate submarinele disponibile au plecat în patrulare în septembrie. Activitatea submarină a fost destul de scăzută, de vreme ce submersibilele trebuiau să se reîntoarcă repede în porturile-gazdă pentru realimentare cu combustibil, muniţie, pentru refacerea şi completarea echipajelor. Iarna grea a anilor 1939-1940, care a dus la îngheţarea radelor multor porturi baltice, a scăzut activitatea submarinelor, unele dintre ele fiind prinse în gheţuri. În cele din urmă, planurile lui Hitler de invadare a Norvegiei şi Danemarcei a dus la retragerea flotei de suprafaţă şi a submarinelor în porturile baltice.
Campania din Norvegia care a urmat a revelat slăbiciunile principalei arme a submarinelor – torpila magnetică. Deşi fiordurile înguste scandinave ofereau submarinelor un spaţiu restrâns de manevră, marea concentrare de vase de război aliate ofereau nenumărate ţinte accesibile pentru atacul cu torpile. De multe ori, căpitanii germani remarcau cu stupoare că ţinte inamice ochite cu grijă, asupra cărora fuseseră lansate torpile, continua să navigheze neatinse. Torpilele ori explodau prematur, ori nu explodau deloc sau treceau pe sub vasele atacate. În ciuda a 20 de atacuri submarine, niciun vas britanic nu a fost scufundat. Proiectanţii torpilelor germane au refuizat cu încăpăţânare să admită că ar fi fost vina lor, afirmând că de vină sunt doar echipajele submarinelor. Deabia în 1942 problemele torpilelor germane au fost rezolvate, e adevărat după ce inginerii au demontat o serie de torpile britanice capturate.
Flota germană de submarine, care avea să domine cea mai mare parte a bătăliei Atlanticului, dispunea de numai 57 de unităţi, vase cu rază de acţiune redusă din aşa numita „clasă II”, care au fost folosite în principal pentru acţiuni de minare a apelor teritoriale şi porturilor britanice.
Odată cu izbucnirea războiului, francezii şi britanicii au declanşat o blocadă imediată împotriva Germaniei, ceea ce a avut un efect nesemnificativ asupra capacităţii de producţie a industriei naziste. Royal Navy a introdus rapid sistemul convoaielor pentru protejarea comerţului maritim, care s-a extins rapid de la coastele britanice până în îndepărtatele Panama, Singapore sau India. Convoaiele au permis Marinei Regale Britanice să-şi concentreze vasele de escortă tot acolo unde se concentrau şi submarinele germane: pe rutele de transport ale vaselor comerciale.
Mai mulţi ofiţeri de marină britanici, în particular Primul Lord al Amiralităţii Winston Churchill, doreau să pună în practică o strategie mai ofensivă. Astfel, Royal Navy a format grupuri de vânătoare a submarinelor, care aveau ca element central portavioanele. Aceste grupuri antisubmarin patrulau în zona rectangulară a Atlanticului numită Western Approaches, prin care treceau toate rutele comerciale importante către insulele britanice. Punctul slab al acestei strategii consta în faptul că submarinele aveau o siluetă puţin vizbilă în comparaţie cu vasele de suprafaţă care le vânau şi se scufundau de multe ori mai inainte de a fi zărite de marinarii aliaţi. Portavioanele nu erau de mare folos. Deşi echipajele portavioanelor puiteau localiza submarinele aflate la suprafaţă, avioanele îmbarcate nu dispuneau în această fază a războiului de armele antisumbarin adecvate. Deşi localizau cu relativă uşurinţă submarinele aflate la suprafaţă, acestea se scufundaui şi schimbau direcţia de deplasare cu mult timp mai nainte de a veni în zonă distrugătoarekle dotate cu grenade de adâncime. În scurtă vreme, strategia grupurilor de vânătoare s-a dovedit un eşec de proporţii. Pe 14 septembrie 1939, cel mai modern portavion britanic HMS “Ark Royal” a scăpat numai datorită norocului să fie scufundat de submarinul german “U 39”, datorită faptului că cel trei torpile lansate împotriva sa au explodat prematur. “U 39” a fost scufundat rapid de distrugătoarele din escortă, prima victorie antisubmarin a britanicilor. Britanicii nu au învăţat nimic din acest incident, submarinul “U 29” reuşind în circumstanţe asemănătoare să scufunde portavionul HMS “Courageous” doar trei zile mai târziu.
Vânătoarea executată de grupuri de distrugătoare a continuat să fie principala activitate antisubmarin, prost condusă însă de la centru în primul an de război, convoaiele transatlantice lipsite de escorte fiind şi mai ameninţate, submarinele reuşind să scape aproape după fiecare atac încununat de succes.
Succesul scufundării portavionului “Courageous” a fost depăşit o lună mai târziu de comandantul Günther Prien şi echipajul submarinului “U-47”, care au reuşit să se strecoare în baza navală de la Scapa Flow, unde au scufundat cuirasatul HMS „Royal Oak”. Această victoria a fost datorată măsurilor insuficiente de apărare antisubmarin, cât şi faptului că ofiţerul de serviciu William Newbigging nu a fost la post. Comandantul Prien a devenit peste noapte erou de râzboi.
În Atlanticul de sud, forţele britanice erau într-o cautare asiduă a cuirasatului de buzunar „Admiral Graf Spee”, care acumulase în primele trei luni de război nouă victorii în Altlantic şi Oceanul Indian împotriva unor vase comerciale cu un deplasament de 50.000 tone. Britanicii şi francezii au format o serie de grupuri de vânătoare, (trei crucişătoare grele, trei portavioane şi 15 crucişătoare uşoare), care căutau îi cu înfrigurare pe „Admiral Graf Spee” şi nava-soră, „Deutschland”, care acţiona în Atlanticul de nord. După mai multe luni de căutare fără succes, „Admiral Graf Spee” a fost încolţit în Bătălia de la Rio de la Plata. Crucişătorul de buzunar german a fost silit să se refugieze în portul Montevideo. Echipajul german a ales să-şi sabordeze nava în rada portului, în decembrie 1939.
După o perioadă de efervescenţă a campaniei în Atlantic, activitatea germană a scăzut în intensitate, Dönitz plănuind schimbarea centrului de greutate de la activitatea de suprafaţă la cea a submarinelor. Aproape toate submarinele disponibile au plecat în patrulare în septembrie. Activitatea submarină a fost destul de scăzută, de vreme ce submersibilele trebuiau să se reîntoarcă repede în porturile-gazdă pentru realimentare cu combustibil, muniţie, pentru refacerea şi completarea echipajelor. Iarna grea a anilor 1939-1940, care a dus la îngheţarea radelor multor porturi baltice, a scăzut activitatea submarinelor, unele dintre ele fiind prinse în gheţuri. În cele din urmă, planurile lui Hitler de invadare a Norvegiei şi Danemarcei a dus la retragerea flotei de suprafaţă şi a submarinelor în porturile baltice.
Campania din Norvegia care a urmat a revelat slăbiciunile principalei arme a submarinelor – torpila magnetică. Deşi fiordurile înguste scandinave ofereau submarinelor un spaţiu restrâns de manevră, marea concentrare de vase de război aliate ofereau nenumărate ţinte accesibile pentru atacul cu torpile. De multe ori, căpitanii germani remarcau cu stupoare că ţinte inamice ochite cu grijă, asupra cărora fuseseră lansate torpile, continua să navigheze neatinse. Torpilele ori explodau prematur, ori nu explodau deloc sau treceau pe sub vasele atacate. În ciuda a 20 de atacuri submarine, niciun vas britanic nu a fost scufundat. Proiectanţii torpilelor germane au refuizat cu încăpăţânare să admită că ar fi fost vina lor, afirmând că de vină sunt doar echipajele submarinelor. Deabia în 1942 problemele torpilelor germane au fost rezolvate, e adevărat după ce inginerii au demontat o serie de torpile britanice capturate.
marți, 12 februarie 2008
Bătălia Atlanticului - Dezvoltarea sonarului - ASDIC
Dezvoltarea sonarului, (cunoscut şi cu numele de ASDIC), a fost crucială pentru luptele din Atlantic într-un mod similar cu importanţa dezvoltării radarului pentru victoria în bătăliei aeriene pentru Anglia. Acronimul ASDIC este considerat ca derivând de la Anti-Submarine Detection Investigation Committee sau Allied Submarine Detection Investigation Committee, sau cel puţin aceasta a fost explicaţia oficială, atunci când existenţă sistemului a devenit publică. Se pare că aceasta a fost o explicaţie construită după producerea sistemului antisubmarin, nicio urmă a vreunui asemenea Comitet negăsindu-se în arhivele Amiralităţii. Mult mai pluzibil pare explicaţia conform căreia, în timpul cercetărilor secrete pentru dezvoltarea acestei noi arme, oamenii de ştiinţă au fost sfătuiţi să folosească denumiri codificate, pentru a împiedica spionii inamici să strângă orice fel de informaţie folositoare. Astfel, cercetările cu privire la propagarea sunetului (ultrasunetelor) au ajuns să fie denumite ca ASD (anti submarine detection – "detectare anti - submarin").
Faptul că sunetele se transmit foarte eficient prin apă era bine cunoscut încă din timpul primului război mondial, perioadă în care s-au folosit microfoane plasate sub apă pentru „ascultarea” submarinelor. Erau recepţionate nu doar sunetele produse de submarine, dar şi altte zgomote şi ecouri, dar aceasta a fost începutul detectării direcţionale a ţintelor submarine cu ajutorul sunetului.
Dispozitivul ASDIC era un traductor plasat într-o cupolă plasată sub vas, din care erau emise serii de pulsaţii sonore direcţionate, care erau reflectate de obstacolele submarine aflate la cel mult 3.000 de yazi (aproximativ 2.750 m). Ecoul recepţionat era interpretat de operatori, care trebuiau să fie foarte experimentaţi pentru a face deosebirea dintre semnalul unui submarin şi cel al unui banc de peşti. ASDIC era eficient numai în cazul în care nava purtătoare se deplasa cu viteză redusă, la viteze mai mari de 15 noduri (27,8 km/oră) zgomotul vasului străbătând valurile estompând toate ecourile submarine. Când era detectat un submarin inamic, un distrugător sau un alt tip de vas de escortă se deplasa deasupra ţintei şi lansa grenade de adâncime, reglate să explodeze la adâncimi bine stabilite. Pentru ca încărcăturile explozive submarine să fie eficiente, ele trebuiau să fie detonate la cel mult 6 metri de carcasa submersibilului vizat.
La începutul luptei antisubmarin, britanicii au avut o serie de dezavantaje, dintre care multe erau legate nu doar de imperfecţiunea sistemului. Exerciţiile fuseseră făcute cu numai unul sau două echipaje ale unor distrugătoare, care urmăreau o ţintă a cărei poziţie de plecare era cunoscută pe lumina zilei, vânătoarea desfăşurându-se în ape calme. Submarinele germane se puteau scufunda mult mai adânc decât cele britanice sau americane, sub adâncimea maximă de detonare a primelor grenade submarine britanice. Mai important, primele sonare nu puteau cerceta apele aflate imediat sub ele, operatorul pierzând semnalul reflectat de submarin în etapele finale ale atacului, când submarinul era manevrat extrem de rapid, pentru a scăpa de vânători. Primele dispozitive ASDIC erau de asemenea foarte sensibile la exploziile submarine, astfel că, dacă primul atac cu grenade submarine rata ţinta, era foarte greu pentru operatorul sonarului să mai restabilească legătura cu ţinta.
Credinţa că ASDIC-ul rezolvase problema luptei antisubmarin, acutele probleme bugetare ale deceniului al patrulea, caracterizat printr-o profundă criză economică şi presiunile exercitate pentru modernizarea şi a altor arme, au făcut ca pentru vasele şi dispozitivele de luptă antisumbarine să fie cheltuiţi foarte puţini bani. Cea mai mare parte a banilor şi cei mai buni ofiţeri au fost destinaţi flotei de suprafaţă. În plus, britanicii s-au aşteptat ca, la fel ca în primul război mondial, submarinele germane s se vor limiteze la acţiuni în regiunile de coastă şi la ameninţarea căilor de acces spre porturile maritime. Ca urmare, Marina Regală Britanică nu dispunea la începutul războiului de suficient de multe vase de escortă cu rază mare de acţiune pentru protejarea transporturilor transoceanice şi, în mod evident, nu dispunea nici de ofiţeri experimentaţi în lupta antisubmarin în largul oceanului. Comandamentul de coastă a Royal Air Force dispunea de avioane care puteau doar mitralia submarinele aflate la suprafaţă sau punctul în care acesta se scufundase.
Faptul că sunetele se transmit foarte eficient prin apă era bine cunoscut încă din timpul primului război mondial, perioadă în care s-au folosit microfoane plasate sub apă pentru „ascultarea” submarinelor. Erau recepţionate nu doar sunetele produse de submarine, dar şi altte zgomote şi ecouri, dar aceasta a fost începutul detectării direcţionale a ţintelor submarine cu ajutorul sunetului.
Dispozitivul ASDIC era un traductor plasat într-o cupolă plasată sub vas, din care erau emise serii de pulsaţii sonore direcţionate, care erau reflectate de obstacolele submarine aflate la cel mult 3.000 de yazi (aproximativ 2.750 m). Ecoul recepţionat era interpretat de operatori, care trebuiau să fie foarte experimentaţi pentru a face deosebirea dintre semnalul unui submarin şi cel al unui banc de peşti. ASDIC era eficient numai în cazul în care nava purtătoare se deplasa cu viteză redusă, la viteze mai mari de 15 noduri (27,8 km/oră) zgomotul vasului străbătând valurile estompând toate ecourile submarine. Când era detectat un submarin inamic, un distrugător sau un alt tip de vas de escortă se deplasa deasupra ţintei şi lansa grenade de adâncime, reglate să explodeze la adâncimi bine stabilite. Pentru ca încărcăturile explozive submarine să fie eficiente, ele trebuiau să fie detonate la cel mult 6 metri de carcasa submersibilului vizat.
La începutul luptei antisubmarin, britanicii au avut o serie de dezavantaje, dintre care multe erau legate nu doar de imperfecţiunea sistemului. Exerciţiile fuseseră făcute cu numai unul sau două echipaje ale unor distrugătoare, care urmăreau o ţintă a cărei poziţie de plecare era cunoscută pe lumina zilei, vânătoarea desfăşurându-se în ape calme. Submarinele germane se puteau scufunda mult mai adânc decât cele britanice sau americane, sub adâncimea maximă de detonare a primelor grenade submarine britanice. Mai important, primele sonare nu puteau cerceta apele aflate imediat sub ele, operatorul pierzând semnalul reflectat de submarin în etapele finale ale atacului, când submarinul era manevrat extrem de rapid, pentru a scăpa de vânători. Primele dispozitive ASDIC erau de asemenea foarte sensibile la exploziile submarine, astfel că, dacă primul atac cu grenade submarine rata ţinta, era foarte greu pentru operatorul sonarului să mai restabilească legătura cu ţinta.
Credinţa că ASDIC-ul rezolvase problema luptei antisubmarin, acutele probleme bugetare ale deceniului al patrulea, caracterizat printr-o profundă criză economică şi presiunile exercitate pentru modernizarea şi a altor arme, au făcut ca pentru vasele şi dispozitivele de luptă antisumbarine să fie cheltuiţi foarte puţini bani. Cea mai mare parte a banilor şi cei mai buni ofiţeri au fost destinaţi flotei de suprafaţă. În plus, britanicii s-au aşteptat ca, la fel ca în primul război mondial, submarinele germane s se vor limiteze la acţiuni în regiunile de coastă şi la ameninţarea căilor de acces spre porturile maritime. Ca urmare, Marina Regală Britanică nu dispunea la începutul războiului de suficient de multe vase de escortă cu rază mare de acţiune pentru protejarea transporturilor transoceanice şi, în mod evident, nu dispunea nici de ofiţeri experimentaţi în lupta antisubmarin în largul oceanului. Comandamentul de coastă a Royal Air Force dispunea de avioane care puteau doar mitralia submarinele aflate la suprafaţă sau punctul în care acesta se scufundase.
luni, 11 februarie 2008
Destinaţia părţilor componente ale ambarcaţiunilor
Părţile mari componente ale ambarcaţiunilor sunt:
-- bancurile – sunt scânduri transversale pe care stau trăgătorii. Ele sunt susţinute la centru de pontili;
-- spătarul bărcii - este o placă de lemn de care stau rezemaţi cei ce stau în camera bărcii. Pe spatele bărcii se piturează chemarea ambarcaţiunii, chemarea tuturor ambarcaţiunilor, numărul de oameni ce pot fi luaţi la bord pe timp bun şi pe timp rău;
-- bancheţii – sunt scândurile pe care stau persoanele transportate în camera bărcii;
-- grătarele – sunt nişte piese din lemn care se aşează pe fundul bărcii şi care pot avea diferite forme în funcţie de locul în care se află poziţionate;
-- gaura de scurgere a apei – este prevăzută cu un dop de lemn sau bronz asigurat cu un lanţ. Ambarcaţiunile cu postul în bordul tribord al navei au gaura de scurgere în dreapta chelei iar cele cu postul în bordul babord al navei au gaura de scurgere în stânga chilei;
-- pontilii – sunt suporţi verticali instalaţi sub bancuri sau bancheţi pentru a le mări rezistenţa;
-- sprijinitorii – sunt stinghii de lemn montate în panouri, pe care se sprijină trăgătorii. Ele sunt demontabile;
-- chila – este o grindă de lemn situată în planul longitudinal la partea inferioară a ambarcaţiunii, fiind puţin mai scurtă decât lungimea totală a acesteia;
-- etrava – este o piesă de lemn curbată ce se montează în continuarea chilei la prova;
-- etamboul – este o piesă de lemn curbată sau dreaptă ce se montează în continuarea chilei la pupa;
-- coastele – sunt elemente de consolidare dispuse transversal şi încastrate în chilă;
-- carlinga (contrachila) – este o scândură de lăţimea chilei ,dispusă longitudinal peste aceasta în scopul fixării coastelor;
-- curenţii – sunt stinghii de scândură dispuse longitudinal, pe coaste, în partea interioară a bărcii. Rolul lor este de a întări coastele. Curentul dispus la partea superioară a coastelor se numeşte stringher;
-- copastia – este formată din două grinzi longitudinale fixate în borduri la partea superioară a coastelor. În copastie sunt practicate găuri cu garnituri metalice în care se introduc furcheţi. Unele ambarcaţiuni au în loc de găuri pentru furcheţi nişte scobituri cu garnituri de bronz în care se introduc ramele. Aceste scobituri se numesc dame şi pot fi acoperite cu capace. Atât damele cât şi capacele lor nu sunt dispuse în copastie ci deasupra acesteia pe o scândură care formează parapetul bărcii;
-- brâul – este format din două şipci subţiri dispuse longitudinal pe bordaj, sub copastie şi serveşte la protejarea bordajulu;.
-- bordajul bărcii – este învelişul exterior care se dispune pe coaste, format din file;
-- tabloul bărcii – este partea din pupa care închide barcă;
-- camera bărcii – este spaţiul de la pupa dintre primul banc şi spătar, în care se transportă persoane sau materiale.
-- bancurile – sunt scânduri transversale pe care stau trăgătorii. Ele sunt susţinute la centru de pontili;
-- spătarul bărcii - este o placă de lemn de care stau rezemaţi cei ce stau în camera bărcii. Pe spatele bărcii se piturează chemarea ambarcaţiunii, chemarea tuturor ambarcaţiunilor, numărul de oameni ce pot fi luaţi la bord pe timp bun şi pe timp rău;
-- bancheţii – sunt scândurile pe care stau persoanele transportate în camera bărcii;
-- grătarele – sunt nişte piese din lemn care se aşează pe fundul bărcii şi care pot avea diferite forme în funcţie de locul în care se află poziţionate;
-- gaura de scurgere a apei – este prevăzută cu un dop de lemn sau bronz asigurat cu un lanţ. Ambarcaţiunile cu postul în bordul tribord al navei au gaura de scurgere în dreapta chelei iar cele cu postul în bordul babord al navei au gaura de scurgere în stânga chilei;
-- pontilii – sunt suporţi verticali instalaţi sub bancuri sau bancheţi pentru a le mări rezistenţa;
-- sprijinitorii – sunt stinghii de lemn montate în panouri, pe care se sprijină trăgătorii. Ele sunt demontabile;
-- chila – este o grindă de lemn situată în planul longitudinal la partea inferioară a ambarcaţiunii, fiind puţin mai scurtă decât lungimea totală a acesteia;
-- etrava – este o piesă de lemn curbată ce se montează în continuarea chilei la prova;
-- etamboul – este o piesă de lemn curbată sau dreaptă ce se montează în continuarea chilei la pupa;
-- coastele – sunt elemente de consolidare dispuse transversal şi încastrate în chilă;
-- carlinga (contrachila) – este o scândură de lăţimea chilei ,dispusă longitudinal peste aceasta în scopul fixării coastelor;
-- curenţii – sunt stinghii de scândură dispuse longitudinal, pe coaste, în partea interioară a bărcii. Rolul lor este de a întări coastele. Curentul dispus la partea superioară a coastelor se numeşte stringher;
-- copastia – este formată din două grinzi longitudinale fixate în borduri la partea superioară a coastelor. În copastie sunt practicate găuri cu garnituri metalice în care se introduc furcheţi. Unele ambarcaţiuni au în loc de găuri pentru furcheţi nişte scobituri cu garnituri de bronz în care se introduc ramele. Aceste scobituri se numesc dame şi pot fi acoperite cu capace. Atât damele cât şi capacele lor nu sunt dispuse în copastie ci deasupra acesteia pe o scândură care formează parapetul bărcii;
-- brâul – este format din două şipci subţiri dispuse longitudinal pe bordaj, sub copastie şi serveşte la protejarea bordajulu;.
-- bordajul bărcii – este învelişul exterior care se dispune pe coaste, format din file;
-- tabloul bărcii – este partea din pupa care închide barcă;
-- camera bărcii – este spaţiul de la pupa dintre primul banc şi spătar, în care se transportă persoane sau materiale.
Sisteme de construcţie ale ambarcaţiunilor
Sistemul de construcţie „Suprapus”
Sistemul de construcţie „Latin”
Sistemul de construcţie „Diagonal”
duminică, 10 februarie 2008
Părţile mari componente ale ambarcaţiunilor
Părţile mari componente ale ambarcaţiunilor au aceleaşi denumiri ca şi ale navelor: prova, pupa, tribord, babord, chilă, etravă, etambou, carlingă, curenţi, bordaj, copastie,etc.
În afara acestor denumiri, la ambarcaţiuni întâlnim denumiri specifice acestora şi anume:
1. Cârlig pentru barbetă
2. Talpă pentru bastonul felinarului
3. Banc
4. Dispozitiv pentru ridicat ambarcaţiunea (labă de gâscă)
5. Pană de fixare a contrachilei
6. Cavilă
7. Talpa arborelui
8. Panou
9. Dop de scurgere a apei
10. Reazem pentru picioare
11. Grătar pupa
12. Şină de protecţie a chilei
13. Lăcaşul de prindere a bordajului în chilă
14. Guseu pentru fixarea etambreului de chilă
15. Balamaua inferioară a cârmei
16. Gaura pentru saula de asigurare a cârmei
17. Cuiul balamalei
18. Întăritura oglinzii
19. Capul cârmei
20. Ochi pentru şcotă
21. Lăcaşul spătarului
22. Spătar
23. Banchet pupa
24. Tachet metalic
25. Guseu metalic
26. Talpa furchetului
27. Plăcuţa furchetului
28. Ochi pentru sarturi
29. Întăritură de lemn pentru guseu metalic
30. Brăţară pentru fixarea catargului
31. Etambreul bastonului felinarului
32. Cozoroc
33. Pana cârmei
34. Contrachila
35. Chila
În afara acestor denumiri, la ambarcaţiuni întâlnim denumiri specifice acestora şi anume:
1. Cârlig pentru barbetă
2. Talpă pentru bastonul felinarului
3. Banc
4. Dispozitiv pentru ridicat ambarcaţiunea (labă de gâscă)
5. Pană de fixare a contrachilei
6. Cavilă
7. Talpa arborelui
8. Panou
9. Dop de scurgere a apei
10. Reazem pentru picioare
11. Grătar pupa
12. Şină de protecţie a chilei
13. Lăcaşul de prindere a bordajului în chilă
14. Guseu pentru fixarea etambreului de chilă
15. Balamaua inferioară a cârmei
16. Gaura pentru saula de asigurare a cârmei
17. Cuiul balamalei
18. Întăritura oglinzii
19. Capul cârmei
20. Ochi pentru şcotă
21. Lăcaşul spătarului
22. Spătar
23. Banchet pupa
24. Tachet metalic
25. Guseu metalic
26. Talpa furchetului
27. Plăcuţa furchetului
28. Ochi pentru sarturi
29. Întăritură de lemn pentru guseu metalic
30. Brăţară pentru fixarea catargului
31. Etambreul bastonului felinarului
32. Cozoroc
33. Pana cârmei
34. Contrachila
35. Chila
Bătălia Atlanticului - Tacticile războiului submarin şi ale apărării antisubmarin în perioada interbelică
Mai înainte de izbucnirea războiului, comandantul submarinelor germane, viceamiralul Karl Dönitz, iniţiase sistemul cunoscut ca “haita de lupi”, în care grupuri de submarine ar fi trebuit să atace navele maritime comerciale individuale sau convoaie întregi, copleşind prin număr orice dispozitiv militar de escortă. Pentru ca această tactică să fie un succes, Dönitz a calculat că e nevoie de cel puţin 300 de submarine, cu ajutorul cărora ar fi distrus transporturile navale britanice, ducând în cele din urmă la înfrângerea Regatului Unit.
Această tactică se afla într-un contrast puternic cu vederile împărtăşite până atunci de planificatorii germani, în care submarinul era văzut mai degrabă ca un vânător singuratic, care trebuia să pândească în faţa unui port inamic să atace vasele care intrau sau ieşeau din radă. O asemenea tactică fusese folosită cu succes de submarinele britanice în timpul primului război mondial în luptele din Marea Baltică şi din Bosfor, dar nu avea efectul scontat în cazul în care căile de acces spre porturi erau patrulate eficient de distrugătoarele de submarine. Au existat teoreticieni care susţineau că submarinele trebuie ataşate pe lângă o flotă principală pentru a fi folosite în acelaşi fel cu distrugătoarele de suprafaţă. O asemenea abordare a fost încercată de germani în Iutlanda cu rezultate foarte slabe, în principal datorită tehnologiilor de comunicaţii submarine insuficient dezvoltate în acele vremuri. Japonezii au aderat de asemenea la tactica submarinelor ataşate flotei şi le-au folosit ori pentru blocarea traficului portuar ori pentru interzicerea convoaielor maritime. În acele timpuri submarinele erau văzute mai degrabă ca o armă a ţărilor sărace. Această opinie era împărtăşită şi de mai-marii Kriegsmarine în frunte cu marele amiral Erich Raeder, care a reuşit să obţină până în cele din urmă suficienţi bani pentru crearea unei importante flote de suprafaţă.
Principala armă antisubmarină a britanicilor în perioada interbelică fuseseră navele de patrulare dotate cu detectoare ecometrice (cu sunet), tunuri de calibru redus şi grenade submarine. Royal Navy, la fel ca majoritatea flotelor vremii, nu a pus în discuţie în deceniile al treilea şi al patrulea războiul antisubmarin, considerându-l un subiect tactic de o importanţă periferică. Războiul submarin fără restricţii fusese scos în afara legii prin tratatul de la Versailles. Războiul antisubmarin era considerat mai degrabă o acţiune „defensivă”, mulţi dintre ofiţerii de marină considerânt lupta antisubmarin la fel de plicticoasă şi lipsită de glorie ca deminarea apelor. Din acest motiv, distrugătoarele de mare viteză aveau la bord şi grenade antisubmarin, dar se aştepta ca asemenea vase să fie folosite mai degrabă în acţiuni combinate ale flotelor şi nu în acţiuni de patrulare a apelor de coastă. Din aceste motive, echipajele distrugătoarelor erau slab pregătite în ceea ce priveşte lupta împotriva submarinelor.
Această tactică se afla într-un contrast puternic cu vederile împărtăşite până atunci de planificatorii germani, în care submarinul era văzut mai degrabă ca un vânător singuratic, care trebuia să pândească în faţa unui port inamic să atace vasele care intrau sau ieşeau din radă. O asemenea tactică fusese folosită cu succes de submarinele britanice în timpul primului război mondial în luptele din Marea Baltică şi din Bosfor, dar nu avea efectul scontat în cazul în care căile de acces spre porturi erau patrulate eficient de distrugătoarele de submarine. Au existat teoreticieni care susţineau că submarinele trebuie ataşate pe lângă o flotă principală pentru a fi folosite în acelaşi fel cu distrugătoarele de suprafaţă. O asemenea abordare a fost încercată de germani în Iutlanda cu rezultate foarte slabe, în principal datorită tehnologiilor de comunicaţii submarine insuficient dezvoltate în acele vremuri. Japonezii au aderat de asemenea la tactica submarinelor ataşate flotei şi le-au folosit ori pentru blocarea traficului portuar ori pentru interzicerea convoaielor maritime. În acele timpuri submarinele erau văzute mai degrabă ca o armă a ţărilor sărace. Această opinie era împărtăşită şi de mai-marii Kriegsmarine în frunte cu marele amiral Erich Raeder, care a reuşit să obţină până în cele din urmă suficienţi bani pentru crearea unei importante flote de suprafaţă.
Principala armă antisubmarină a britanicilor în perioada interbelică fuseseră navele de patrulare dotate cu detectoare ecometrice (cu sunet), tunuri de calibru redus şi grenade submarine. Royal Navy, la fel ca majoritatea flotelor vremii, nu a pus în discuţie în deceniile al treilea şi al patrulea războiul antisubmarin, considerându-l un subiect tactic de o importanţă periferică. Războiul submarin fără restricţii fusese scos în afara legii prin tratatul de la Versailles. Războiul antisubmarin era considerat mai degrabă o acţiune „defensivă”, mulţi dintre ofiţerii de marină considerânt lupta antisubmarin la fel de plicticoasă şi lipsită de glorie ca deminarea apelor. Din acest motiv, distrugătoarele de mare viteză aveau la bord şi grenade antisubmarin, dar se aştepta ca asemenea vase să fie folosite mai degrabă în acţiuni combinate ale flotelor şi nu în acţiuni de patrulare a apelor de coastă. Din aceste motive, echipajele distrugătoarelor erau slab pregătite în ceea ce priveşte lupta împotriva submarinelor.
Bătălia Atlanticului - Perioade, combatanţi, obiective strategice
Bătălia Atlanticului este parte a luptelor celui de-al doilea război mondial
Perioada: 3 septembrie 1939 – 7 mai 1945
Locaţia: Oceanul Atlantic, Marea Nordului, Marea Irlandei, Marea Labrador, Golful St. Lawrence
Rezultat: Victoria Aliată
Combatanţi forţe aliate: Royal Navy, Royal Canadian Navy, U.S. Navy (1941–1945), Marina Norvegiană, Marina Poloneză, Marina Franţei Libere
Comandanţi ai forţelor aliate: Sir Percy Noble, Sir Max K. Horton, Percy W. Nelles, Leonard W. Murray, Ernest J. King
Pierderi ale forţelor aliate: 30.248 marinari, 3.500 vase comerciale, 175 vase de război
Combatanţi forţe germane: ”Kriegsmarine”, ”Regia Marina” (1940–1943)
Comandanţi ai forţelor germane: Erich Raeder, Karl Dönitz
Pierderi ale forţelor germane: 28.000 marinari, 783 submarine
Campania din Atlantic: Rio de la Plata – Altmark – Berlin – Strâmtoarea Danemarcei – Rheinübung – Mediterana – Cerber – St. Lawrence – Laconia – Marea Barenţ – Capul Nord
Bătălia Atlanticului a fost cea mai lungă campanie militară continuă a celui de-al doilea război mondial, începând în 1939 şi terminându-se doar odată cu capitularea Germaniei Naziste în 1945. Momentul de maximă intensitate a luptelor a fost atins de la mijlocul anului 1940 până la sfârşitul anului 1943. Campania a opus vasele de suprafaţă şi submarinele Marinei Germane, Marinei Regale Britanice şi Marinei Regale Canadiene şi mai târziu Marinei Statelor Unite, care asigurau securitatea convoaielor Aliate, care transportau materiale de primă necesitate din America de Nord şi de Sud spre Regatul Unit şi Uniunea Sovietică. Submarinelor germane (U-boot) li s-au adăugat cele italiene, după ce Italia a intrat în război în iuniei 1940.
Numele de „Bătălia Atlanticului”, consacrat de Winston Churchill în 1941, este folosit oarecum impropriu pentru o campanie care a început în prima zi a conflictului european şi a durat aproape 6 ani, a implicat mii de vase şi s-a întins pe sute de mile marine într-o succesiune de peste 100 de bătălii a convoaielor şi peste 1.000 de lupte navale singulare. Avantajul tactic s-a aflat de o parte sau de alta, funcţie de dezvoltarea noilor arme şi tactici de luptă. Britanicii şi aliaţii lor au câştigat treptat controlul asupra traficului naval, obligând flota de suprafaţă a Germaniei să se retragă în locaţii sigure până în 1941 şi învingând flota de submarine (U-boot) într-o lungă serie a bătăliilor convoaielor între martie şi mai 1943. În 1945, în dotarea marinei germane a intrat o nouă generaţie de submarine performante, prea târziu însă pentru a mai schimba soarta războiului.
Obiectivele strategice
Imperiul Britanic era o naţiune insulară care stăpânea un uriaş imperiu colonial fiind prin aceasta dependent în cea mai mare parte de comerţul pe mare. Britanicii aveau nevoie de mai mult de un milion de tone de materiale diverse pentru industrie şi de alimente pe săptămână pentru ca să supravieţuiască în lupta cu Germania. În esenţă, bătălia Atlanticului a fost un „război al tonajului”, Aliaţii străduindu-se să menţină fluxul aprovizionării transatlantice, iar germanii luptând să sufoce Regatul Unit prin interzicerea aprovizionării pe mare a insulei. Începând din 1942, germanii au mai avut ca obiectiv şi prevenirea concentrării de trupe în insulele britanice, trupe care se pregăteau pentru debarcarea în Europa şi deschiderea celui de-al doilea front. Înfrângerea marinei germane era o condiţie obligatorie, fără de care nu se putea asigura succesul debarcării.
Perioada: 3 septembrie 1939 – 7 mai 1945
Locaţia: Oceanul Atlantic, Marea Nordului, Marea Irlandei, Marea Labrador, Golful St. Lawrence
Rezultat: Victoria Aliată
Combatanţi forţe aliate: Royal Navy, Royal Canadian Navy, U.S. Navy (1941–1945), Marina Norvegiană, Marina Poloneză, Marina Franţei Libere
Comandanţi ai forţelor aliate: Sir Percy Noble, Sir Max K. Horton, Percy W. Nelles, Leonard W. Murray, Ernest J. King
Pierderi ale forţelor aliate: 30.248 marinari, 3.500 vase comerciale, 175 vase de război
Combatanţi forţe germane: ”Kriegsmarine”, ”Regia Marina” (1940–1943)
Comandanţi ai forţelor germane: Erich Raeder, Karl Dönitz
Pierderi ale forţelor germane: 28.000 marinari, 783 submarine
Campania din Atlantic: Rio de la Plata – Altmark – Berlin – Strâmtoarea Danemarcei – Rheinübung – Mediterana – Cerber – St. Lawrence – Laconia – Marea Barenţ – Capul Nord
Bătălia Atlanticului a fost cea mai lungă campanie militară continuă a celui de-al doilea război mondial, începând în 1939 şi terminându-se doar odată cu capitularea Germaniei Naziste în 1945. Momentul de maximă intensitate a luptelor a fost atins de la mijlocul anului 1940 până la sfârşitul anului 1943. Campania a opus vasele de suprafaţă şi submarinele Marinei Germane, Marinei Regale Britanice şi Marinei Regale Canadiene şi mai târziu Marinei Statelor Unite, care asigurau securitatea convoaielor Aliate, care transportau materiale de primă necesitate din America de Nord şi de Sud spre Regatul Unit şi Uniunea Sovietică. Submarinelor germane (U-boot) li s-au adăugat cele italiene, după ce Italia a intrat în război în iuniei 1940.
Numele de „Bătălia Atlanticului”, consacrat de Winston Churchill în 1941, este folosit oarecum impropriu pentru o campanie care a început în prima zi a conflictului european şi a durat aproape 6 ani, a implicat mii de vase şi s-a întins pe sute de mile marine într-o succesiune de peste 100 de bătălii a convoaielor şi peste 1.000 de lupte navale singulare. Avantajul tactic s-a aflat de o parte sau de alta, funcţie de dezvoltarea noilor arme şi tactici de luptă. Britanicii şi aliaţii lor au câştigat treptat controlul asupra traficului naval, obligând flota de suprafaţă a Germaniei să se retragă în locaţii sigure până în 1941 şi învingând flota de submarine (U-boot) într-o lungă serie a bătăliilor convoaielor între martie şi mai 1943. În 1945, în dotarea marinei germane a intrat o nouă generaţie de submarine performante, prea târziu însă pentru a mai schimba soarta războiului.
Obiectivele strategice
Imperiul Britanic era o naţiune insulară care stăpânea un uriaş imperiu colonial fiind prin aceasta dependent în cea mai mare parte de comerţul pe mare. Britanicii aveau nevoie de mai mult de un milion de tone de materiale diverse pentru industrie şi de alimente pe săptămână pentru ca să supravieţuiască în lupta cu Germania. În esenţă, bătălia Atlanticului a fost un „război al tonajului”, Aliaţii străduindu-se să menţină fluxul aprovizionării transatlantice, iar germanii luptând să sufoce Regatul Unit prin interzicerea aprovizionării pe mare a insulei. Începând din 1942, germanii au mai avut ca obiectiv şi prevenirea concentrării de trupe în insulele britanice, trupe care se pregăteau pentru debarcarea în Europa şi deschiderea celui de-al doilea front. Înfrângerea marinei germane era o condiţie obligatorie, fără de care nu se putea asigura succesul debarcării.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)