luni, 10 martie 2008
Velier - Definiţie
Velier (sinonim: navă cu vele). Navă care foloseşte ca mijloc de propulsie numai velele. Datorită gradului economic de exploatare a acestor nave în anumite regiuni de navigaţie, unele state continuă să menţină o flotă comercială de veliere — deşi epoca navigaţiei cu vele se consideră demult încheiată — aceste nave fiind folosite mai ales pentru transportarea de mărfuri în zone cu arhipelaguri, în regim de cabotaj.
vineri, 7 martie 2008
Motoarelor cu ardere internă - Clasificare
Motorul cu ardere internă este o maşină termică care asigură transformarea energiei chimice potenţiale a unui combustibil în energie termică şi apoi în energie mecanică.
Energia chimică în energie termică - combustibilul care este supus procesului de ardere se va transforma rezultând gaze care vor avea anumiţi parametri termici în baza cărora urmează transformarea energiei termice în energie mecanică transmisă în pistoane.
Clasificarea motoarelor cu ardere internă
După modul de realizare a aprinderii:
-- cu aprindere prin scânteie;
-- cu aprindere prin compresie.
După natura ciclului funcţional:
-- motor în 2 timpi;
-- motor în 4 timpi.
După soluţia constructivă:
-- în linie;
-- în V;
-- în W;
-- în H;
-- în stea;
-- în X.
După turaţia de regim:
-- lente 90-170 RPM;
-- semirapide 300-750 RPM;
-- rapide >1000 RPM.
După modul de alimentare cu aer:
-- alimentare naturală;
-- alimentare forţată (artificială) – motoare supraalimentate, supraalimentare joasă 1 – 1,2 atm, supraalimentare medie 1,2 - 1,8 atm, supraalimentare înaltă >2 bari.
După destinaţia acestora:
-- motoare pentru transport terestru;
-- motoare pentru transport aerian;
-- motoare navale: auxiliare, principale.
Marea Albă
Marea Albă este un intrând al Mării Barents pe coasta de nord-vest a Rusiei. Marea este înconjurată de Karelia la vest, Peninsula Kola la nord şi Peninsula Kanin la nord-est.
Arhanghelsk, un important port la Marea Albă, a fost pentru o bună parte a istoriei Rusiei principalul centru pentru comerţul internaţional, aflat sub administrarea aşa numiţilor pomori ("locuitorii de la mare") din Holmogorî. În timpurile moderne, portul a devenit o importantă bază navală şi pentru submarine. Aici se află şi centrala electrică care foloseşte energia valurilor de la Kislaia Guba, care generează 0,5 MW.
Marea Albă este legată de Marea Baltică prin Canalul Marea Albă - Marea Baltică, este considerată o mare interioară a Rusiei.
Are patru golfuri importante: Golful Kandalakşa, Golful Onega, Golful Dvin şi Golful Mezen. În Marea Albă, principalul grup de insule este grupul de insule Soloveţki.
Arhanghelsk, un important port la Marea Albă, a fost pentru o bună parte a istoriei Rusiei principalul centru pentru comerţul internaţional, aflat sub administrarea aşa numiţilor pomori ("locuitorii de la mare") din Holmogorî. În timpurile moderne, portul a devenit o importantă bază navală şi pentru submarine. Aici se află şi centrala electrică care foloseşte energia valurilor de la Kislaia Guba, care generează 0,5 MW.
Marea Albă este legată de Marea Baltică prin Canalul Marea Albă - Marea Baltică, este considerată o mare interioară a Rusiei.
Are patru golfuri importante: Golful Kandalakşa, Golful Onega, Golful Dvin şi Golful Mezen. În Marea Albă, principalul grup de insule este grupul de insule Soloveţki.
marți, 4 martie 2008
Marea Galbenă
Marea Galbenă, numită de asemenea Marea de Vest în Coreea de Nord şi de Sud, este partea nordică a Mării Chinei de Est, care, la rândul său, este o mare marginală a Oceanului Pacific. Se află între China continentală şi Peninsula Coreea. Numele său vine de la particulele de nisip care îi colorează apele, provenind din Fluviul Galben.
Cel mai interior golf al Mării Galbene poartă numele de Marea Bohai (înainte Golful Pechihli sau Golful Chihli). În ea se varsă atât Fluviul Galben, trecând prin provincia Shandong şi capitala sa Jinan cât şi Hai He prin Beijing şi Tianjin.
Golful Coreei, între provincia chineză Liaoning şi nord-vestul Coreei de Nord face parte de asemenea din Marea Galbenă.
Marea Bohai şi Golful Coreei sunt separate de Peninsula Liaodong, cel mai sudic punct fiind Dalian.
Cel mai interior golf al Mării Galbene poartă numele de Marea Bohai (înainte Golful Pechihli sau Golful Chihli). În ea se varsă atât Fluviul Galben, trecând prin provincia Shandong şi capitala sa Jinan cât şi Hai He prin Beijing şi Tianjin.
Golful Coreei, între provincia chineză Liaoning şi nord-vestul Coreei de Nord face parte de asemenea din Marea Galbenă.
Marea Bohai şi Golful Coreei sunt separate de Peninsula Liaodong, cel mai sudic punct fiind Dalian.
Şantier naval - Definiţie, amplasare
Un şantier naval este o întreprindere complexă de construcţii şi reparaţii nave cuprinzând: ateliere, cale, docuri, dane şi numeroase instalaţii şi mijloace tehnice capabile să asigure desfăşurarea întregului proces de concepţie, execuţie şi probe necesar construirii şi reparării navelor.
Amplasarea şantierelor navale se face de regulă în acvatoriul porturilor maritime sau fluviale, sau în apropierea acestora, aşa încât spaţiul de pe ţărm să permită montarea calelor de construcţie, atelierelor, docurilor şi tuturor instalaţiilor tehnice implicate de construcţiile navale moderne, iar adâncimea apei şi extinderea suprafeţei acesteia să permită lansarea în siguranţă a navelor de pe calele de construcţie.
Amplasarea şantierelor navale se face de regulă în acvatoriul porturilor maritime sau fluviale, sau în apropierea acestora, aşa încât spaţiul de pe ţărm să permită montarea calelor de construcţie, atelierelor, docurilor şi tuturor instalaţiilor tehnice implicate de construcţiile navale moderne, iar adâncimea apei şi extinderea suprafeţei acesteia să permită lansarea în siguranţă a navelor de pe calele de construcţie.
Ecluzarea - Definiţie, oepraţiuni
Ecluzarea este trecerea prin ecluză a unei nave.
Operaţia comportă se desfăşoară după următoarele faze faze:
-- aducerea nivelului apei din sas pînă la nivelul la care se află nava;
-- deschiderea porţilor de la unul din capetele ecluzei;
-- introducerea navei în sas şi închiderea porţilor prin care a intrat nava;
-- ridicarea sau coborârea nivelului din sas pînă la nivelul suprafeţei de apă către care se îndreaptă nava;
-- deschiderea porţilor etanşe de la celălalt capăt al ecluzei şi ieşirea navei din ecluză.
Operaţia comportă se desfăşoară după următoarele faze faze:
-- aducerea nivelului apei din sas pînă la nivelul la care se află nava;
-- deschiderea porţilor de la unul din capetele ecluzei;
-- introducerea navei în sas şi închiderea porţilor prin care a intrat nava;
-- ridicarea sau coborârea nivelului din sas pînă la nivelul suprafeţei de apă către care se îndreaptă nava;
-- deschiderea porţilor etanşe de la celălalt capăt al ecluzei şi ieşirea navei din ecluză.
Portul - Definiţie, clasificare
Un port este, în general, un loc adăpostit în care navele se pot refugia pe furtună şi pot staţiona în siguranţă. Cu timpul însă termenul a căpătat un sens mai larg, identificându-se cu sfera mai cuprinzătoare a noţiunii „port", datorită faptului că pe lângă adăpostire, navele au trecut şi la operaţiuni de încărcare/ descărcare.
În sens strict, termenul defineşte o suprafaţă de apă adăpostită de diguri şi spargevaluri în care navele pot staţiona şi opera, dar care poate să nu fie împărţită în bazine specializate cu cheuri, dane, docuri utilate pentru manipularea mărfurilor.
Conform cu Ordonanţa nr. 22 din 29 ianuarie 1999 privind administrarea porturilor şi serviciile în porturi, un port este definit astfel: "parte delimitată a teritoriului naţional,..., situată la litoral sau la malul unei ape, protejată natural sau artificial împotriva valurilor, vânturilor, curenţilor, gheţurilor, având ca scop primirea şi adăpostirea navelor, prestarea de servicii pentru nave, pasageri şi mărfuri, precum şi facilitarea de activităţi comerciale şi industriale. Portul cuprinde totalitatea acvatoriilor şi teritoriilor, construcţiilor hidrotehnice, canalelor de acces, şenalelor, zonelor de navigaţie, radelor interioare, clădirilor, magaziilor, platformelor, căilor ferate, drumurilor, instalaţiilor şi echipamentelor aflate în limitele acestuia. Sistemul portuar naţional este format din totalitatea porturilor situate pe teritoriul României."
Porturile se clasifică după cum urmează:
a) din punct de vedere al formei de proprietate asupra infrastructurii portuare:
- porturi publice, a căror infrastructură aparţine domeniului public;
- porturi private, a căror infrastructură este proprietate privată;
b) din punct de vedere al aşezării geografice:
- porturi maritime;
- porturi situate pe căi navigabile interioare;
c) din punct de vedere al obiectului de activitate:
- porturi comerciale;
- porturi de agrement;
- porturi militare sau zone speciale din porturi.
În sens strict, termenul defineşte o suprafaţă de apă adăpostită de diguri şi spargevaluri în care navele pot staţiona şi opera, dar care poate să nu fie împărţită în bazine specializate cu cheuri, dane, docuri utilate pentru manipularea mărfurilor.
Conform cu Ordonanţa nr. 22 din 29 ianuarie 1999 privind administrarea porturilor şi serviciile în porturi, un port este definit astfel: "parte delimitată a teritoriului naţional,..., situată la litoral sau la malul unei ape, protejată natural sau artificial împotriva valurilor, vânturilor, curenţilor, gheţurilor, având ca scop primirea şi adăpostirea navelor, prestarea de servicii pentru nave, pasageri şi mărfuri, precum şi facilitarea de activităţi comerciale şi industriale. Portul cuprinde totalitatea acvatoriilor şi teritoriilor, construcţiilor hidrotehnice, canalelor de acces, şenalelor, zonelor de navigaţie, radelor interioare, clădirilor, magaziilor, platformelor, căilor ferate, drumurilor, instalaţiilor şi echipamentelor aflate în limitele acestuia. Sistemul portuar naţional este format din totalitatea porturilor situate pe teritoriul României."
Porturile se clasifică după cum urmează:
a) din punct de vedere al formei de proprietate asupra infrastructurii portuare:
- porturi publice, a căror infrastructură aparţine domeniului public;
- porturi private, a căror infrastructură este proprietate privată;
b) din punct de vedere al aşezării geografice:
- porturi maritime;
- porturi situate pe căi navigabile interioare;
c) din punct de vedere al obiectului de activitate:
- porturi comerciale;
- porturi de agrement;
- porturi militare sau zone speciale din porturi.
luni, 3 martie 2008
Delta Dunării - Rezervaţiile
Delta Dunării este cea mai joasă formă de relief din ţară. Valurile mării de la est se prelungesc pe uscatul primordial, înfiripată din aluviunile fluviului şi nisipurile mării. Aşa cum s-a arătat, acest uscat rezultă dintr-un amestec permanent al apei cu materialele pământoase. Flora este compusă din elementele vegetale, produse ale malului în geneza dinamică, elemente specifice climei temperate.
În apele dulci şi calde, dispuse într-o reţea variată, pe terenurile pe care apele suie ori de câte ori cresc cât de puţin, sau pe nisipuri, vegetaţia condiţionează dezvoltarea faunei. Iau naştere şi se produc, pe seama plantelor ori mai ales începând cu ele, imense cantităţi de microorganisme, viermi, moluşte, insecte şi alte nevertebrate, cum şi cele mai felurite vertebrate: peşti, batraciene, reptile păspri şi mamifere.
Unele din problemele ştiinţifice principale care se pun o dată cu amenajarea complexă a Deltei Dunării este păstrarea intactă a condiţiilor biologice pe anumite suprafeţe cum şi ocrotirea faunei ornitologice în toată delta.
În anul 1956, Comisia pentru ocrotirea naturii a propus înfiinţarea în Delta Dunării a trei rezervaţii naturale principale şi a altor câteva secundare. Suprafaţa lor însumează circa 40.000 ha adică 1/14 din suprafaţa deltei. Rezervaţiile naturale au drept scop păstrarea rânduielilor fireşti din natură, precum şi ocrotirea frumuseţilor peisagistice şi a vieţuitoarelor. Totodată ele înlesnesc cercetarea ştiinţifică şi fac posibilă folosirea naţională a resurselor naturale.
Una din rezervaţii, perimetrul marcat de punctele Roşca-Buhaiova-Merhei-Hrecisca-Letea şi de vestul grindului Letea, localizând 15.400 ha – se află în depresiunea Matiţa, dintre grindurile Chilia şi Letea, de la nordul braţului Sulina către braţul Chilia. Este formată din lacuri, mlaştini şi grale cu prea puţine grinduri, nucleul ei fiind constituit de lacurile Roşca şi Buhaiova. Are colonii de stârci galbeni, lopătari, ţigănuşi; găzduieşte o importantă colonie de pelicani.
Cea de-a doua rezervaţie - suprafaţa cuprinsă în circuitul format de localitatea Sfântu Gheorghe-Palade-Perişor şi de ţărmul mării cu un toltal de 14.200 ha se găseşte în regiunea zatoanelor, adică a lacurilor lungi şi înguste de la sudul lacului Sfântu Gheorghe. Aceste lacuri sunt separate între ele printr-o succesiune de grinduri nisipoase de-abia ieşite deasupra apelor mării. Rezervaţia este constiutuită din lacuri izolate şi din mlaştini cu stuf, cum şi dintr-o reţea deasă de gârle şi canaluri. Fiinţeaza unele lângă altele, dar totuşi nu de-a valma, în acest domeniu al apelor, colonii de stârci, scoicari, chire, pescăruşi, cormorani mari şi mici, ţigănuşi. La pasaj se strâng cocori, raţe sălbatice şi gâşte sălbatice, fluierari.
Cea de-a treia rezervaţie, cuprinsul dintre lacurile Periteasca-Leahova şi Gura Portiţei, cu o suprafaţă de 3.900 ha a fost delimitată de sudul celeilalte rezervaţii pe lângă braţul Sfântu Gheorghe, completând-o. Grindurile de nisip curat de aici sunt ori uscate, ori scăldate de apele Mării Negre şi ale lacului Razelm. Trăiesc în acestă rezervaţie păsările de ţărmuri şi cele iubitoare de sărături. Păsările migratoare folosesc aceste lacuri la pasaj, ca popas şi uneori drept zonă de iernare.
În fiecare din cele trei rezervaţii a fost delimitată o zonă ştiinţifică unde se aplică un regim de protecţie absolută. În oraşul Tulcea funcţionează o staţiune ornitologică, iar în unele puncte ale deltei au fost înfiinţate observatoare ornitologice pentru a face posibilă dezvoltarea cercetăriilor ştiinţifice din diferitele rezervaţii naturale permanente şi temporare. Un renumit perimetru de protecţie denumit “Haşmacul Mare din pădurea Letea” a fost extins, pentru a cuprinde întreaga suprafaţă de 700 ha a pădurii acesteia. S-au laut măsuri de protecţie a acestei păduri şi pe planul vânătoarei, de acord cu organele “Direcţiei Vânătoarei şi ale Asociaţiei generale a vânătorilor şi pescarilor amatori”.
De asemenea, dezvoltarea socio-economică s-a făcut având la bază resursele şi serviciile oferite de capitalul natural, însă până în prezent în foarte puţine cazuri s-a ţinut cont de capacitatea productivă şi capacitatea de suport a capitalului natural atunci când s-a proiectat dezvoltarea economică.
Ariile protejate prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul lor sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi seminaturale. Totodată pentru a realiza tranziţia de la actualul model de dezvoltare la un model de dezvoltare durabilă este necesară cercetarea, cunoaşterea şi experimentarea teoriilor pentru implementarea conceptului de dezvoltare durabilă. Astfel, atât evaluarea şi monitorizarea stării capitalului natural, cât şi dezvoltarea cunoaşterii se poate realiza în cadrul unor zone pilot cum sunt ariile protejate.
“Capitalul Natural” al ţării se constituie din reţeaua sistemelor ecologice care funcţionează în regim natural şi seminatural şi din reţeaua sistemelor antropizate prin transformarea şi simplificarea primelor categorii.
Resursele naturale regenerabile (inclusiv apa şi solul) şi neregenerabile (petrol, cărbune), precum şi serviciile (controlul climei, al calităţii apei şi aerului etc.) asigurate de către componentele “Capitalului Natural” constituie unul dintre factorii cheie ai funcţiei de producţie a sistemelor economice şi de suport al dezvoltării sistemelor socio-economice.
“Capitalul Natural” si componentele sale au o anumită capacitate productivă care trebuie cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi, respectiv, o anumită capacitate de suport (parametru esenţial pentru a dimensiona corect presiunea antropică şi a evita deteriorarea). Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este absolut necesar să se asigure conservarea unei structuri diverse şi echilibrate a CN şi utilizarea resurselor şi serviciilor produse de acesta în limitele capacităţii de suport a componentelor sale. Astfel conservarea “Capitalului Natural” presupune în principal menţinerea unui raport acceptabil între ecosistemele naturale, seminaturale şi antropizate, cu menţinerea heterogenităţii în cadrul fiecărui tip de ecosisteme şi asigurarea conectivităţii între aceste ecosisteme.
În apele dulci şi calde, dispuse într-o reţea variată, pe terenurile pe care apele suie ori de câte ori cresc cât de puţin, sau pe nisipuri, vegetaţia condiţionează dezvoltarea faunei. Iau naştere şi se produc, pe seama plantelor ori mai ales începând cu ele, imense cantităţi de microorganisme, viermi, moluşte, insecte şi alte nevertebrate, cum şi cele mai felurite vertebrate: peşti, batraciene, reptile păspri şi mamifere.
Unele din problemele ştiinţifice principale care se pun o dată cu amenajarea complexă a Deltei Dunării este păstrarea intactă a condiţiilor biologice pe anumite suprafeţe cum şi ocrotirea faunei ornitologice în toată delta.
În anul 1956, Comisia pentru ocrotirea naturii a propus înfiinţarea în Delta Dunării a trei rezervaţii naturale principale şi a altor câteva secundare. Suprafaţa lor însumează circa 40.000 ha adică 1/14 din suprafaţa deltei. Rezervaţiile naturale au drept scop păstrarea rânduielilor fireşti din natură, precum şi ocrotirea frumuseţilor peisagistice şi a vieţuitoarelor. Totodată ele înlesnesc cercetarea ştiinţifică şi fac posibilă folosirea naţională a resurselor naturale.
Una din rezervaţii, perimetrul marcat de punctele Roşca-Buhaiova-Merhei-Hrecisca-Letea şi de vestul grindului Letea, localizând 15.400 ha – se află în depresiunea Matiţa, dintre grindurile Chilia şi Letea, de la nordul braţului Sulina către braţul Chilia. Este formată din lacuri, mlaştini şi grale cu prea puţine grinduri, nucleul ei fiind constituit de lacurile Roşca şi Buhaiova. Are colonii de stârci galbeni, lopătari, ţigănuşi; găzduieşte o importantă colonie de pelicani.
Cea de-a doua rezervaţie - suprafaţa cuprinsă în circuitul format de localitatea Sfântu Gheorghe-Palade-Perişor şi de ţărmul mării cu un toltal de 14.200 ha se găseşte în regiunea zatoanelor, adică a lacurilor lungi şi înguste de la sudul lacului Sfântu Gheorghe. Aceste lacuri sunt separate între ele printr-o succesiune de grinduri nisipoase de-abia ieşite deasupra apelor mării. Rezervaţia este constiutuită din lacuri izolate şi din mlaştini cu stuf, cum şi dintr-o reţea deasă de gârle şi canaluri. Fiinţeaza unele lângă altele, dar totuşi nu de-a valma, în acest domeniu al apelor, colonii de stârci, scoicari, chire, pescăruşi, cormorani mari şi mici, ţigănuşi. La pasaj se strâng cocori, raţe sălbatice şi gâşte sălbatice, fluierari.
Cea de-a treia rezervaţie, cuprinsul dintre lacurile Periteasca-Leahova şi Gura Portiţei, cu o suprafaţă de 3.900 ha a fost delimitată de sudul celeilalte rezervaţii pe lângă braţul Sfântu Gheorghe, completând-o. Grindurile de nisip curat de aici sunt ori uscate, ori scăldate de apele Mării Negre şi ale lacului Razelm. Trăiesc în acestă rezervaţie păsările de ţărmuri şi cele iubitoare de sărături. Păsările migratoare folosesc aceste lacuri la pasaj, ca popas şi uneori drept zonă de iernare.
În fiecare din cele trei rezervaţii a fost delimitată o zonă ştiinţifică unde se aplică un regim de protecţie absolută. În oraşul Tulcea funcţionează o staţiune ornitologică, iar în unele puncte ale deltei au fost înfiinţate observatoare ornitologice pentru a face posibilă dezvoltarea cercetăriilor ştiinţifice din diferitele rezervaţii naturale permanente şi temporare. Un renumit perimetru de protecţie denumit “Haşmacul Mare din pădurea Letea” a fost extins, pentru a cuprinde întreaga suprafaţă de 700 ha a pădurii acesteia. S-au laut măsuri de protecţie a acestei păduri şi pe planul vânătoarei, de acord cu organele “Direcţiei Vânătoarei şi ale Asociaţiei generale a vânătorilor şi pescarilor amatori”.
De asemenea, dezvoltarea socio-economică s-a făcut având la bază resursele şi serviciile oferite de capitalul natural, însă până în prezent în foarte puţine cazuri s-a ţinut cont de capacitatea productivă şi capacitatea de suport a capitalului natural atunci când s-a proiectat dezvoltarea economică.
Ariile protejate prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul lor sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi seminaturale. Totodată pentru a realiza tranziţia de la actualul model de dezvoltare la un model de dezvoltare durabilă este necesară cercetarea, cunoaşterea şi experimentarea teoriilor pentru implementarea conceptului de dezvoltare durabilă. Astfel, atât evaluarea şi monitorizarea stării capitalului natural, cât şi dezvoltarea cunoaşterii se poate realiza în cadrul unor zone pilot cum sunt ariile protejate.
“Capitalul Natural” al ţării se constituie din reţeaua sistemelor ecologice care funcţionează în regim natural şi seminatural şi din reţeaua sistemelor antropizate prin transformarea şi simplificarea primelor categorii.
Resursele naturale regenerabile (inclusiv apa şi solul) şi neregenerabile (petrol, cărbune), precum şi serviciile (controlul climei, al calităţii apei şi aerului etc.) asigurate de către componentele “Capitalului Natural” constituie unul dintre factorii cheie ai funcţiei de producţie a sistemelor economice şi de suport al dezvoltării sistemelor socio-economice.
“Capitalul Natural” si componentele sale au o anumită capacitate productivă care trebuie cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi, respectiv, o anumită capacitate de suport (parametru esenţial pentru a dimensiona corect presiunea antropică şi a evita deteriorarea). Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este absolut necesar să se asigure conservarea unei structuri diverse şi echilibrate a CN şi utilizarea resurselor şi serviciilor produse de acesta în limitele capacităţii de suport a componentelor sale. Astfel conservarea “Capitalului Natural” presupune în principal menţinerea unui raport acceptabil între ecosistemele naturale, seminaturale şi antropizate, cu menţinerea heterogenităţii în cadrul fiecărui tip de ecosisteme şi asigurarea conectivităţii între aceste ecosisteme.
sâmbătă, 1 martie 2008
Poze noduri marinăreşti
nod de vergă
nod de măr de arbore
nod de pescar
nod jumătate de ochi
nod de înăditură cu două scaune
nod în opt
nod de ancorot
nod de sac
nod lung de împreunare
nod cu ochi în opt
Delta Dunării - Fauna în Delta Dunării
Delta Dunării adăposteşte peste 3400 de specii de animale vertebrate şi nevertebrate, cu numeroase unicate naţionale, europene şi mondiale. Delta Dunării este un adevărat paradis faunistic. Aici vieţuiesc 98% din fauna acvatică europeană, întreaga faună de odonate, de lepidoptere acvatice şi de moluşte gasteropode de europa şi tot aici îşi găsesc refugiul mamifere rare cum sunt Mustela lutreola, Lutra lutra şi Felis silvestris. Vertebratele care, prin prezenţa lor, dau nota specifică faunei deltei. Amfibienii sunt reprezentaţi prin două specii de caudate şi şase specii de anure, iar reptilele prin opt specii, majoritatea şerpi (patru specii). Peştii sunt reprezentaţi prin 65 specii, cei mai mulţi de apa dulce (60 %), restul migrând primavăra din Marea Neagră. Între aceştia din urmă, sturionii şi scrumbiile au rol important, atât ştiinţific, cât şi economic.
Păsări
Ornitofauna Deltei însumează mai mult de 300 de specii din care 70 extraeuropene. Păsările sunt cele care au creat faima deltei, cunoscută, încă de la începutul secolului ca un paradis aviar. Renumele se datorează celor 327 specii pe care le putem întâlni în deltă şi care reprezintă 81% din avifauna României. Dintre acestea cuibăresc 218 specii, restul de 109 trecând prin deltă şi rămânând diferite perioade de timp toamna, iarna şi primăvara. Păsările acvatice sunt cele mai numeroase: cuibăresc 81 specii şi trec prin deltă 60 specii, în total 141 specii ceea ce reprezintă 82% din avifauna acvatică europeană. Avifauna acvatică din Delta Dunării este alcătuită dintr-un nucleu de specii vechi, bine adaptate la mediul acvatic, la care se adaugă, speciile accesorii şi speciile cosmopolite. Nucleul avifaunei este format din 75 de specii a căror viaţă este legată de prezenţa apei. Sunt înregistrate 5 tipuri principale: mediteranean (stârc, ţigănus, cormorant mic, vulture pleşuv, piciorong, ciocîntors, pelican ), european (păsări cântătoare: privighetoarea de stuf, presura, boicuşul, rândunelele de mare, pescăruşul, vulturul pescar, vulturul codalb), siberian (lebăda cântătoare, fluierarul, fundacul popular, becatina comună, cocorul), mongolic (vulturul pleşuv, şoimul dunărean), chinez (egreta, lebăda mută, cormoranul mare, raţa mandarin).
Păsări monumente ale naturii
Aici putem enumera “monumentele albe“ (pelicanul comun şi creţ, lopătarul, egreta mare sau stârcul alb, egreta mică, lebăda mută, lebăda cântătoare) şi “monumente policrome” (piciorongul, ciocîntors, califarul roşu, vulturul codalb).
Peşti
Se cunosc circa 150 de specii din care peste 30 în Delta propriu-zisă. Pe braţele de vărsare ale Dunării, prezenţe obişnuite sunt cega, obletul mare, morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia, crapul, somnul, şalăul, ştiuca, mreana, avatul. Caracuda, bibanul şi plătica preferă apele mai calme iar mediul salmastru este populat de la biban şi ştiucă la chefal şi cambulă în funcţie de salinitatea apelor, sectorul marin adăpostind majoritar acipenseridele (morun, nisetru) şi clupeidele (scrumbiile de Dunare). Însă faima Deltei o fac sturionii (morun, nisetru, păstruga, cega), chefalii (în patru specii din genul Mugii) şi scrumbiile (Alosa Pontica).
Ştiuca (Esox lucius): răpitorul numărul unu, ştiuca îşi pândeşte nemişcată prada care se apropie, pentru ca în momentul oportun să atace fulgerător. Corpul fusiform este perfect adaptat pentru demaraj fulgerător care se dovedeşte de prea multe ori mortal. Ştiuca are o dezvoltare rapidă ajungând în numai trei săptămâni la 15 mm iar maturitatea sexuală la vârsta de 3 ani, când are aproximativ 700-800 de grame, şi poate ajunge la exemplare de peste 20 de kg (cea mai mare ştiuca prinsă în deltă avea 16 kg). Perioada de reproducere are loc după topirea gheţurilor adică în februarie martie. Temperatura optimă de hrănire este de 17-18º.
Mamifere
Numărul şi varietatea acestora sunt asigurate de zonele mai înalte, ocolite în general de ape.
Putem spune că prin diversitatea impresionantă a habitatelor şi a formelor de viaţă pe care le găzduieşte într-un spaţiu relativ restrâns, Delta Dunării constituie un adevărat muzeu al biodiversităţii de o valoare inestimabilă pentru patrimoniul natural universal. Întâlnim vidra, nurca, bizamul (blănuri preţioase), iepurele, mistreţul, vulpea, lupul, dihorul, pisica sălbatică. Nisipurile adăpostesc broaşte ţestoase, vipere, colonii de şerpi.
Păsări
Ornitofauna Deltei însumează mai mult de 300 de specii din care 70 extraeuropene. Păsările sunt cele care au creat faima deltei, cunoscută, încă de la începutul secolului ca un paradis aviar. Renumele se datorează celor 327 specii pe care le putem întâlni în deltă şi care reprezintă 81% din avifauna României. Dintre acestea cuibăresc 218 specii, restul de 109 trecând prin deltă şi rămânând diferite perioade de timp toamna, iarna şi primăvara. Păsările acvatice sunt cele mai numeroase: cuibăresc 81 specii şi trec prin deltă 60 specii, în total 141 specii ceea ce reprezintă 82% din avifauna acvatică europeană. Avifauna acvatică din Delta Dunării este alcătuită dintr-un nucleu de specii vechi, bine adaptate la mediul acvatic, la care se adaugă, speciile accesorii şi speciile cosmopolite. Nucleul avifaunei este format din 75 de specii a căror viaţă este legată de prezenţa apei. Sunt înregistrate 5 tipuri principale: mediteranean (stârc, ţigănus, cormorant mic, vulture pleşuv, piciorong, ciocîntors, pelican ), european (păsări cântătoare: privighetoarea de stuf, presura, boicuşul, rândunelele de mare, pescăruşul, vulturul pescar, vulturul codalb), siberian (lebăda cântătoare, fluierarul, fundacul popular, becatina comună, cocorul), mongolic (vulturul pleşuv, şoimul dunărean), chinez (egreta, lebăda mută, cormoranul mare, raţa mandarin).
Păsări monumente ale naturii
Aici putem enumera “monumentele albe“ (pelicanul comun şi creţ, lopătarul, egreta mare sau stârcul alb, egreta mică, lebăda mută, lebăda cântătoare) şi “monumente policrome” (piciorongul, ciocîntors, califarul roşu, vulturul codalb).
Peşti
Se cunosc circa 150 de specii din care peste 30 în Delta propriu-zisă. Pe braţele de vărsare ale Dunării, prezenţe obişnuite sunt cega, obletul mare, morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia, crapul, somnul, şalăul, ştiuca, mreana, avatul. Caracuda, bibanul şi plătica preferă apele mai calme iar mediul salmastru este populat de la biban şi ştiucă la chefal şi cambulă în funcţie de salinitatea apelor, sectorul marin adăpostind majoritar acipenseridele (morun, nisetru) şi clupeidele (scrumbiile de Dunare). Însă faima Deltei o fac sturionii (morun, nisetru, păstruga, cega), chefalii (în patru specii din genul Mugii) şi scrumbiile (Alosa Pontica).
Ştiuca (Esox lucius): răpitorul numărul unu, ştiuca îşi pândeşte nemişcată prada care se apropie, pentru ca în momentul oportun să atace fulgerător. Corpul fusiform este perfect adaptat pentru demaraj fulgerător care se dovedeşte de prea multe ori mortal. Ştiuca are o dezvoltare rapidă ajungând în numai trei săptămâni la 15 mm iar maturitatea sexuală la vârsta de 3 ani, când are aproximativ 700-800 de grame, şi poate ajunge la exemplare de peste 20 de kg (cea mai mare ştiuca prinsă în deltă avea 16 kg). Perioada de reproducere are loc după topirea gheţurilor adică în februarie martie. Temperatura optimă de hrănire este de 17-18º.
Mamifere
Numărul şi varietatea acestora sunt asigurate de zonele mai înalte, ocolite în general de ape.
Putem spune că prin diversitatea impresionantă a habitatelor şi a formelor de viaţă pe care le găzduieşte într-un spaţiu relativ restrâns, Delta Dunării constituie un adevărat muzeu al biodiversităţii de o valoare inestimabilă pentru patrimoniul natural universal. Întâlnim vidra, nurca, bizamul (blănuri preţioase), iepurele, mistreţul, vulpea, lupul, dihorul, pisica sălbatică. Nisipurile adăpostesc broaşte ţestoase, vipere, colonii de şerpi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)