Forma valurilor

Valurile regulate reprezintă valuri lungi şi paralele, care se succed unul după altul şi care sunt despărţite de văi (tălpi sau talveguri) paralele cu ele. Crestele şi tălpile valurilor regulate se dispun perpendicular pe direcţia de propagare a valurilor. Valurile regulate se observă cel mai adesea la hula puternică, care se propagă pe o vreme cu un vânt slab.

Valurile neregulate, spre deosebire de valurile regulate, nu au o lungime mare pe frontul lor şi nu sunt paralele. Crestele şi tălpile valurilor tridimensionale se dispun fără nici un sistem oarecare, deseori sunt aşezate asemănător unor table de sah. Valurile de vânt au aproape întotdeauna o formă neregulată, tridimensională. Ele au forma regulată numai în stadiul iniţial de formare sub acţiunea vântului. Astfel de valuri regulate au o formă specială şi poartă denumirea de “solzi”. La o acţiune prelungită a vântului valurile de vânt îşi pierd forma lor iniţială regulată şi devin de o formă neregulată.

Valurile interferate sunt o formă specială de valuri, care pot să se formeze şi pe timpul valurilor de vânt şi a celor de hulă, în cazul când se întâlnesc două sisteme de valuri ce vin unul în întâmpinarea celuilalt sub un ungi drept sau ascuţit. La valurile interferate, în loc ca tălpile şi creşterile valurilor să se deplaseze într-o direcţie oarecare, se observă la suprafaţa mării nişte ridicături (movile) şi nişte coborâturi (depresiuni), iar în cazul valurilor de vânt se formează stropi ce pleznesc destul de puternic. Valurile interferate sunt valuri staţionare, care îşi pierd direcţia de deplasare şi se comportă ca şi cum ar dansa pe loc. Ele se formează întotdeauna ca rezultat al întâlnirii valurilor directe cu cele reflectate de obstacole, chiar de valuri.

Forma valurilor

Forma valurilor se determină după aspectul lor exterior şi al crestelor. În funcţie de valorile unor elemente ale valurilor se deosebesc următoarele forme de valuri:
-- după lungime: lungi şi scurte;
-- după înălţime: înalte şi joase;
-- după pantă: abrupte şi line;
-- după lungimea crestelor:
1. cu creste scurte dacă lungimea crestei este mai mică decât lungimea valului.
2. cu creste lungi dacă lungimea crestei este mai mare decât lungimea valului.
-- după formă: valuri regulate (sau bidimensionale) şi valuri neregulate (sau tridimensionale).
Ultimele două forme se consideră principale.

Determinarea tipului valurilor

Observaţiile asupra tipului valurilor se execută vizual, prin examinarea cu atenţie a suprafeţei mării şi având în vedere cele descrise la punctul anterior. Rezultatul observării asupra tipului valurilor se înscrie în Jurnalul observării meteorologice sau în Jurnalul de bord, folosind următoarele notaţii:
-- valuri de vânt - VV;
-- valuri de hulă - H;
-- hulă moartă - HM.
Dacă se observă simultan valuri de vânt şi valuri de hulă, atunci se înscrie în jurnale sub forma de fracţie VV/H (dacă valurile de vânt predomină) sau H/VV (dacă valurile de hulă predomină).

Tipul valurilor

Pe mare se întâlnesc două tipuri principale de valuri provocate de vant:
-- valuri de vânt;
-- valuri de hulă.
Valurile de vânt sunt valurile care se formează datorită acţiunii vântului şi în momentul observaţiei se găsesc sub acţiunea directă a acestuia. Valurile de vânt sunt valuri care se dezvoltă.
Oscilaţiile valurilor se deosebesc de altele de pe suprafaţa mării prin aceea, că panta de sub vânt este mai abruptă decât aceea din vânt. Sub acţiunea vântului la valurile de vânt se formează creste a căror vârfuri se prăbuşesc, formând o spumă sticloasă sau albă (berbeci), iar la vânt puternic se rup.
Direcţia vântului şi a valurilor de vânt în largul mării, departe de ţărm, corespund sau se deosebesc cu cel mult patru carturi (45º)
Imediat ce într-un anumit loc sau zonă a încetat vântul, încetează şi valurile de vânt şi ele se transformă în valuri de hulă.
Valurile de hulă sunt oscilaţii ale suprafeţei mării după încetarea acţiunii vântului şi care se propagă datorită inerţiei. Valurile de hulă, de obicei sunt mult mai lungi decât valurile de vânt, cu pante mai line şi au o formă mai regulată, aproape simetrică. Pe ele nu se formează spumă şi berbeci. Direcţia de propagare a valurilor de hulă se poate deosebi mult faţă de direcţia vântului care le-a provocat.
În largul mării aproape întotdeauna se observă simultan valuri de vânt şi valuri de hulă. Numai valuri de vânt fără hulă se pot întâlni în golfuri, strâmtori şi raioane apărate de vânturi de configuraţia reliefului. La larg valurile de vânt fără hulă se observă numai după o perioadă de calm, care să cuprindă spaţii întinse de mare. Numai valuri de hulă fără valuri de vânt se pot observa la larg când vântul nu bate deloc. O astfel de hulă este denumită ‘hula moartă”.

Determinarea gradului de agitaţie a mării

Gradul de agitaţie a mării (gradul mării) depinde de forţa, durata şi distanţa de acţiune a vântului, precum şi de dimensiunile suprafeţei apei şi de adâncimea ei. Gradul de agitaţie a mării se determină funcţie de adâncimea valurilor celor mai mari. Raportul dintre înălţimea valurilor şi gradul mării este redat într-o scară cu 10 grade denumită “Scara gradului mării”. Determinarea gradului mării după înălţimea maximă a valurilor se execută în felul următor: timp de 5 minute observatorul determină vizula înălţimea în metri a 5 valuri mai remarcabile şi le notează într-un carneţel. Dintre cele 5 înălţimi ale valurilor observate şi notate, se alege înălţimea cea mai mare şi cu această valoare se intră în coloana “înălţimea valurilor“ din tabelul de mai jos, determinându-se în dreptul ei gradul mării corespunzător.

În cazul prezenţei pe suprafaţa apei a valurilor de hulă (ondulaţii ale suprafeţei apei după încetarea vântului sau propagarea din alte zone a unor astfel de oscilaţii) determinarea gradului mării se face cu ajutorul “Scării valurilor de hulă”

Agitaţia suprafeţei apelor

Generalităţi
Observaţiile privind agitaţia suprafeţei apelor cuprind:
-- observaţiile asupra agitaţiei suprafeţei mării;
-- observaţiile asupra agitaţiei suprafeţei fluviului, canalurilor şi lacurilor.

Observaţiile asupra agitaţiei suprafeţei mării constau în:
-- detereminarea gradului de agitaţie a mării (gradului mării);
-- determinarea elementelor valurilor (tip, formă, direcţie de propagare, înălţime, lungime şi perioadă)

Observaţiile asupra agitaţiei suprafeţei fluviului, canalurilor şi lacurilor constau în:
-- determinarea stării suprafeţei acestor acvatorii sub acţiunea vântului;
-- determinarea elementelor valurilor.

Observaţiile asupra agitaţiei suprafeţei mării se execută vizual.
Observaţiile asupra elementelor valurilor se execută vizual, instrumental sau combinat.
Observaţiile instrumentale se execută numai de navele care dispun de aparatură specială şi de personal care cunoaşte bine metodica de executare a observaţiilor.

Nu se execută observaţii asupra gradului de agitaţie a mării pe vizibilitate redusă (ceaţă, viscol, ninsoare puternică etc.) şi pe timpul nopţilor întunecoase.

Şantierul naval – Sistem cibernetic industrial complex, veriga de bază a industriei navale

Sarcinile industriei navale care decurg din planul naţional de dezvoltare economico-socială se concretizează şi se realizează in unităţile principale de producţie ale acestei industrii cunoscute sub denumirea de şantiere navale.
Trăsăturile definitorii ale şantierului naval
Sistemului economico-social „şantier naval” îi sunt proprii o serie de trăsături caracteristice care îl diferenţiază de alte sisteme.
Şantierele navale sunt organisme tehnico-productive unitare.
Unitatea şantierului naval este asigurată de caracteristica de bază a sistemelor de a se diviza în subsisteme interdependente. Elementele acestor subsisteme se găsesc într-o strânsă conexiune, realizează un schimb permanent de valori şi informaţii şi conlucrează în vederea atingerii obiectivelor stabilite şantierului.
Unitatea tehnico-productivă se realizează fie prin succesiunea procesului tehnologic care impune intrări şi ieşiri succesive în subsistemele efectorii (fabrici, secţii, ateliere), fie prin formele de dependenţă ale subsistemelor.
Şantierele navale folosesc mijloace de muncă specifice - instalaţii speciale, construcţii hidrotehnice, mijloace de ridicat şi transportat etc. - cu ajutorul cărora pot desfăşura un anumit proces de producţie: construcţia (sau repararea) navelor. Ele dispun de un colectiv de muncitori, ingineri, tehnicieni etc. cu o pregătire specifică care pot contribui la realizarea unui anumit proces de producţie.
Şantierele navale dispun de unitate organizatorică, care constă în unicitatea structurii organizatorice, în unicitatea subsistemelor de reglare. Ele au un patrimoniu propriu, o anumită denumire şi un sediu, au conducere proprie şi îşi desfăşoară activitatea conform regulamentului de organizare şi funcţionare şi a regulamentului de ordine interioară propriu.
Unitatea economică si socială a şantierelor navale este determinată de faptul că ele îşi desfăşoară activitatea în baza unui plan propriu de dezvoltare economică şi socială care se referă la toate laturile acesteia: tehnică, economică, financiară, socială etc.
Şantierul naval îşi organizează în mod unitar aprovizionarea cu toată gama de materii prime şi materiale, precum şi desfacerea produselor sale.
Unitatea economică constă şi în comunitatea de interese a colectivului de muncă, în comunitatea resurselor materiale, de muncă, băneşti, precum şi în comunitatea rezultatelor sale economico-sociale.
Şantierele navală au drepturi de persoană juridică. Dreptul de persoană juridică constă în dreptul de a avea cont de decontare la bancă, de a intra în relaţii economice cu alte întreprinderi, de a încheia contracte cu alte unităţi sau cu persoane fizice, de a răspunde material pentru obligaţiile asumate, de a acţiona în instanţe judecătoreşti persoane juridice sau fizice pentru rezolvarea litigiilor cu acestea.
Prin abordarea problematicii şantierului naval se înţelege studierea fenomenelor şi proceselor tehnice, economice, financiare şi sociale care se produc într-o astfel de unitate economică. Abordarea poate fi: morfologică, tipologică, funcţională şi sistematică.

Perfecţionarea formelor de organizare socială a producţiei navale

Sarcinile deosebit de mari care au revenit industriei navale în contextul dezvoltării economico-sociale în ţara noastră, privind contribuţia sa la sporirea capacităţii de transport a flotei, diversificarea tipurilor de nave realizate, modernizarea şi specializarea navelor, creşterea competitivităţii lor etc. nu puteau fi realizate decât pa baza unei mai bune organizări a producţiei la nivelul subramurii industriale. Aceasta îmbracă patru forme şi anume: concentrarea, specializarea, cooperarea şi combinarea.
Concentrarea producţiei reprezintă procesul de sporire a proporţiilor producţiei prin comasarea şi creşterea masei mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă în întreprinderile mari. În perioada 1948-1951 concentrarea producţiei industriei navale s-a realizat prin comasarea şantierelor navale mici în unităţile puternice. Arsenalul Marinei Militare şi Şantierul Naval „Neptun” s-au unit cu Şantierul Naval Galaţi, Şantierul Naval „Dinamica” s-a comasat cu Şantierul Naval Turnu Severin, şantierele navale mici din Brăila au format Şantierul Naval Brăila. Realizarea programului prioritar de dezvoltare a producţiei de nave (1971-1980) a condus la constituirea unor mari şantiere navale (Galaţi, Constanţa, Brăila).
Nivelul concentrării producţiei poate fi evidenţiat cu ajutorul ponderii şantierelor mari în totalul industriei navale folosind mai mulţi indicatori şi anume:
-- volumul producţiei în expresie naturală (tdw, tone deplasament) sau valorică;
-- numărul de personal;
-- valoarea fondurilor fixe;
-- puterea instalată.
Concentrarea producţiei în şantiere navale mari prezintă o serie de avantaje economice şi tehnice. Ea creează condiţii mai bune pentru introducerea tehnicii noi, pentru modernizarea dotării tehnice a secţiilor, pentru mecanizarea şi automatizarea operaţiilor tehnologice.
În şantierele navale mari este posibilă organizarea de laboratoare pentru cercetare, ateliere de proiectare, grupe de cercetare etc. ceea ce permite o mai bună rezolvare a problemelor ridicate de procesul construirii navelor şi creşterea eficienţei producţiei. Mai buna pregătire tehnologică asigură utilizarea raţională a materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei etc. ca şi a capacităţilor de producţie, ceea ce duce în final la obţinerea unei producţii cu cheltuieli mai reduse, la creşterea rentabilităţii şi a productivităţii muncii.
Specializarea este o formă a diviziunii muncii între şantierele navale prin care se asigură reducerea cheltuielilor de muncă vie şi materializată. Ea se face tot mal mult simţită la nivelul secţiilor, atelierelor, locurilor de muncă.
Specializarea presupune reducerea la minimum a tipurilor de nave ce se construiesc concomitent într-un şantier naval, creşterea numărului de nave identice, păstrarea un timp mai îndelungat a fabricaţiei aceloraşi tipuri de clase de nave. Tipizarea navelor şi a elementelor componente ale navelor, unificarea mecanismelor şi instalaţiilor adâncesc procesul de specializare a locurilor şi formaţiunilor de muncă, liniilor tehnologice şi atelierelor.
Specializarea este precedată de profilarea şantierelor navale proces prin care se stabilesc clasele şi tipurile de nave ce urmează a fi construite sau reparate, pregătirea cadrelor în concordanţă cu specificul producţiei, asigurarea îmbunătăţirii bazei tehnice.
Prin profilare se asigură creşterea omogenităţii tehnologice şi constructive a produselor, sporirea cantităţilor de elemente identice sau asemănătoare executate, montate şi probate, repetabilitatea şi stabilitatea producţiei pe locurile de muncă, cu avantajele care decurg de aici.
Cooperarea în producţie este o formă de organizare socială a producţiei bazată pe existenţa unor relaţii permanente de producţie între şantierele navale şi întreprinderile furnizoare de mecanisme, aparate şi instalaţii specifice, care împreună participă la dotarea tehnică a navelor.
Dezvoltarea întreprinderilor mecanice navele din Galaţi şi Constanţa, construirea INEPC şi a fabricilor de pe lângă şantierele navale din Olteniţa, Giurgiu, Tulcea, Drobeta Turnu Severin, asimilarea fabricaţiei în ţară a mecanismelor şi instalaţiilor navale etc. au condus la extinderea relaţiilor de cooperare atât în cadrul Centralei industriale navale, cât şi cu numeroase unităţi industriale din afara acesteia.
Cooperarea are rolul de a contribui la adâncirea specializării şi la degrevarea şantierelor navale de obligaţia producerii mecanismelor, instalaţiilor, elementelor de completare etc. care se pot realiza în cadrul întreprinderilor colaboratoare specializate.
Nivelul cooperării poate fi pus în evidenţă cu ajutorul indicatorilor: numărul întreprinderilor colaboratoare, volumul produselor furnizate de întreprinderile colaboratoare, ponderea produselor (mecanisme, instalaţii, aparate etc.) obţinute prin relaţii de cooperare în costul total al navei sau în volumul cheltuielilor cu materialele directe.
Combinarea producţiei este o formă de organizare socială a producţiei care constă în reunirea în cadrul aceleiaşi unităţi industriale a mai multor subunităţi de producţie (şantiere navale, fabrici) care aparţin unor subramuri industriale distincte.
La Tulcea, Olteniţa, Giurgiu, Drobeta Turnu Severin, pe lângă şantierele navale respective au fost construite fabrici pentru piese turnate, forjate sau pentru echipamente navale care au lărgit profilul producţiei întreprinderilor.

Rolul şi importanţa industriei navale

Industria navală românească este principalul furnizor de nave pentru flota maritimă a ţării noastre.
În vederea satisfacerii acestor cerinţe, industria navală a construit un mare număr de nave fluviale cu propulsie (remor­chere şi împingătoare) şi nave fără propulsie (şlepuri, tancuri petroliere, barje etc.).
Un rol important revine industriei navale şi în domeniul construirii navelor de servitute cu care să fie dotate porturile maritime şi fluviale; remorchere de radă şi de salvare, nave pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, nave de buncheraj, şalupe de radă şi de inspecţie, bacuri, ateliere plutitoare, depanatoare etc.
Pentru explorarea şi exploatarea resurselor maritime au fost construite şi urmează a se realiza noi tipuri de nave: staţii de foraj şi de exploatare a ţiţeiului şi gazelor naturale, traulere, nave colectoare, pescadoare etc.
În domeniul înlăturării efectelor negative ale uzurii fizice şi morale a mijloacelor de transport pe apă, industria navală are, de asemenea, sarcini importante. Ei îi revine obligaţia de a executa cel mai mare volum de reparaţii, transformări şi modificări de nave în care scop au fost realizate capacităţi de producţie specializate la SN Constanţa, SN Mangalia, SN Brăila, SN Tulcea, SN Drobeta Turnu Severin, SN Giurgiu.
Sarcini de maximă însemnătate revin industriei navale şi pe linia reducerii importurilor de completare, prin proiectarea şi realizarea în ţară a mecanismelor, instalaţiilor, aparatelor care intră în dotarea navelor.
În acest efort major industria navală este susţinută ferm de industria orizontală, furnizoare de materiale, mecanisme, aparataj, instalaţii etc. Asimilarea fabricaţiei în ţara a tablei navale, a cablurilor electrice, a motoarelor principale, a instalaţiilor frigorifice şi de condiţionare, a instalaţiilor de radio-navigaţie, a ventilatoarelor, electro - pompelor, tablourilor de distribuţie şi comandă etc. pun în evidenţă capacitatea tehnică a industriei.
Exportul de nava este o altă caracteristică a activităţii industriei navale româneşti. El s-a afirmat încă din primii ani postbelici, amplificându-se şi diversificându-se mult ulterior.
Exportul de nave asigură importante fonduri valutare atât pentru procurarea unor importuri de completare cât şi pentru alte necesităţi ale economiei naţionale. În acelaşi timp evidenţiază capacitatea tehnică a industriei româneşti, competenţa profesională a cadrelor, competitivitatea navelor româneşti pe piaţa externă.

Locul industriei navale în cadrul industriei

În cadrul economiei naţionale industria are un rol conducător. Obiectul său de activitate îl formează extragerea din natură a unor obiecte ale muncii care există şi se reproduc independent de omului, prelucrarea acestora şi a altor materii prime, precum şi restabilirea valorii de întrebuinţare a produselor.
Una din cele mai importante ramuri este industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor.
Ramura sau subramura industrială poate fi definită ca totalitatea activităţilor prin care se produc bunuri cu aceeaşi destinaţie economică şi care presupun desfăşurarea unor procese de producţie omogene din punct de vedere al materiei prime şi al tehnologiilor de fabricaţie.
Industria navală este una dintre subramurile industriei construcţiei de maşini care grupează unităţi industriale ce produc şi restabilesc valoarea de întrebuinţare a unor bunuri destinate a fi exploatate în stare de plutire: nave pentru transportul mărfurilor şi al călătorilor, nave tehnice (macarale, docuri, excavatoare, staţii de pompare etc.), nave pentru servirea porturilor şi altele.