Psihrometrul

Psihrometrul este format din două termometre meteorologice cu mercur, ale căror rezervoare au aceeaşi formă şi dimensiuni, rezervorul celui din dreapta fiind învelit într-un tifon umezit. Pentru măsurătorile meteorologice se folosesc diferite tipuri de psihrometre cu sau fără aspiraţie, în marină cel mai răspândit fiind psihrometrul Assman.

Psihrometrul Assman este format din două termometre de construcţie specială introduse într-o montură tubulară, prevăzută în partea superioară cu o morişcă aspiratoare. Energia necesară rotirii moriştii este furnizată prin deschiderea unui arc. Pe partea laterală se află un orificiu pe unde se poate observa durata de rotaţie a arcului ce se destinde. Prin cronometrarea timpului unei rotaţii a casetei arcului (care trebuie să fie cuprinsă între 50-100 secunde ) se deduce, cu ajutorul tabelei de etalonare a intrumentului, viteza curentului de aspiraţie. Când viteza curentului se reduce, instrumentul trebuie să fie trimis unui atelier specializat pentru reparaţii. Psihrometrul este însoţit de o pipetă pentru umezirea tifonului termometrului umed, un ecran semicircular pentru protecţia aspiratorului contra vântului, o tijă metalică pentru suspendarea aparatului, certificate de etalonare ale termometrului şi ale întregului aparat.

Instalarea psihrometrului.
Pentru executarea observaţiilor, aparatul se suspendă astfel încât rezervoarele termometrelor să se afle l2 m deasupra solului sau 1.50-1.70 m deasupra punţii. La navă, psihrometrul va fi instalat în bordul din vânt, ferit de acţiunea valurilor şi de intemperii şi de radiaţia surselor calorice.

Termograful meteorologic

Este folosit pentru înregistrarea continuă a temperaturii aerului între +45ºC şi -35ºC. Indicaţiile acestui aparat sunt relative, trebuind comparate sistematic cu indicaţiile instrumentelor principale. Există termografe zilnice şi săptămânale. Partea sensibilaă a aparatului este formată dintr-un element bimetalic, cu un capăt fixat la suportul aparatului şi cu celălalt la sistemul de înregistrare (comun tuturor aparatelor meteorologice înregistratoare). Acesta este alcătuit dintr-un sistem de pârghii terminat cu un braţ cu peniţă, cilindrul pe care se înfăşoară diagrama respectivă şi un mecanism de orologerie care imprimă cilindrului mişcarea de rotaţie.

Efectuarea observaţiilor, instalarea şi întreţinerea termografului
Termograful se instalează în adăpostul meteorologic în partea de jos, sau în depozite, magazii etc. pe o platformă perfect orizontală.
Înaintea fiecărei ore de observaţie trebuie examinat modul în care se face înregistrarea, dacă peniţa are suficientă cerneală şi dacă nu s-a oprit mecanismul de orologerie. Diagrama se schimbă după intervalul de timp corespunzător, zilnic sau saptămânal, la aceeaşi oră. Deoarece diagrama poate avea marginea albă inferioară mai mică sau mai mare, aceasta va fi tăiată până la prima linie a diagramei. Înainte de montarea pe aparat, diagrama va fi completată conform celor înscrise pe ea. În plus, se va nota ora începerii şi ora terminării înregistrării.
Mecanismul de orologerie va fi întors zilnic sau săptămânal, la aceeaşi oră. Cerneala peniţei se completează la nevoie, fară a se umple prea mult. Se va folosi numai cerneala specială indicată de uzina constructoare. Presiunea peniţei pe diagramă se verifică înclinând aparatul cu un unghi de 30º-40º - peniţa trebuie să se depărteze puţin de cilindru, în caz contrar, va fi reglată necorespunzător.
Dacă peniţa nu scrie sau lasă pe hârtie o urmă groasă, se spală şi se curăţă trecând prin despicătura ei o hărtie subţire, lucioasă şi densă. Când această operaţiune nu dă rezultate scontate, peniţa trebuie înlocuită. Practic şi în mod obligatoriu la instalarea aparatului şi după schimbarea diagramei, indicaţiile acstuia vor fi comparate cu cele ale unui intrument etalon. În cazul nepotrivirilor, aparatul va fi reglat de la şurubul de reglare. De asemenea, va fi reglat şi mecanismul de orologerie prin intermediul avansului dacă există abateri de peste cinci minute la aparatele zilnice şi peste 30 de minute la cele săptămânale. Dacă această reglare nu este suficientă aparatul va fi trimis la un atelier specializat.

Familia norilor cu dezvoltare verticală

Familia norilor cu dezvoltare verticală are de obicei conturul bine pronunţat, iar baza orizontală, luminată de Soare, are uneori o culoare albă ca zăpada. Vârfurile lor par că fumegă. Sunt nori care se formează de obicei în anotimpul cald. Către seară se lăţesc, se aplatizează. Aceşti nori au plafonul norilor inferiori, dar adesea au extensiune verticală atât de puternică încât vârfurile lor pot străpunge nivelul norilor mijlocii, iar uneori chiar al norilor superiori. Din această familie de nori fac parte următoarele genuri:

Norii cumulus (Cu) au un aspect pufos, contururi buclate, cu baza plată şi vârfurile sub formă de cupole sau protuberanţe rotunde, care se modifică continuu. Când sunt iluminaţi de razele Soarelui au o culoare albă strălucitoare. De obicei apar dimineaţa sau la amiază şi către seară se împrăştie. Aceşti nori se observă mai des pe vreme caldă, frumoasă şi stabilă. Dacă se dezvoltă puternic pe verticală devin foarte probabile aversele puternice de ploaie însoţite de intensificarea vântului. Înălţimea medie a bazei norilor cumulus este în jur de 1200 m.

Norii cumulonimbus (Cb) sunt mase mari de nori grei, deşi şi compacţi, cu puternică dezvoltare pe verticală. Au aspectul unor turnuri sau munţi uriaşi, albi sau gri pal la vârf şi cenuşiu închis la bază. Părţile lor superioare se dezvoltă uneori în formă de nicovală. Ei indică înrăutăţirea vremii prin intensificarea puternică a vântului, ploi torenţiale, adeseori însoţite de grindină, fulgere, tunete şi trăsnete. Iarna, aceşti nori sunt mai puţin dezvoltaţi în direcţie verticală decât vara, având aspectul unor mase noroase ce se deplasează repede şi care schimbă tot atât de repede forma. Baza norilor cumulonimbus se află la înălţimea medie de aproximativ 1000 m, iar vârful lor poate ajunge până la 10000-12000 m.

Familia norilor inferiori

Familia norilor inferiori prezintă aspecte diferite, de la o pânză continuă până la grămezi izolate. Pot acoperi complet sau parţial cerul şi pot da precipitaţii slabe sub formă de burniţă ( stratus) sau continue şi de lungă durată (nimbostratus). Plafon sub 2000 m. Din această familie fac parte următoarele genuri de nori:

Norii stratocumulus (Sc) se prezintă sub forma unor straturi continui sau bancuri alcătuite din “rulouri” cu aspect asemănător câlţilor, având o culoare de cenuşiu închis, care dă boltei cereşti un ton plumburiu. Pot fi opaci sau transparenţi. Cei opaci produc precipitaţii. Deseori, în special iarna, aceşti nori acoperă tot cerul, dându-I un aspect ondulat. Înălţimea lor medie este în jur de 1200-1500 m.

Norii stratus (St) au aspectul unui strat (pături) continuu, uniform, neted sau ondulat, mai mult sau mai puţin luminos sau cenuşiu închis. Uneori în masa norilor stratus sunt spaţii goale prin care se vede cerul. Dau precipitaţii sub formă de ploaie, când se formează înaintea unui front cald. Înălţimea lor medie este de 1000 m.

Norii nimbostratus (Ns) au aspectul unui strat (pături) continuu fără relief, având iarna culoare cenuşie închisă, iar vara albastră-plumburie, aproape uniformă. Aceşti nori produc precipitaţii sub formă de averse (ploaie, lapoviţă sau ninsoare). Prin ei nu se pot vedea Soarele sau Luna. Baza lor este întotdeauna difuză şi din acest motiv nu se poate determina decât cu greutate limita inferioară a norilor. Înălţimea medie este de aproximativ 800 m. Nimbus – ploios.

Familia norilor mijlocii

Familia norilor mijlocii sunt de culoare albă strălucitoare până la cenuşiu închis. Uneori sunt transparenţi, alteori apar întunecaţi, cu relief variabil. Soarele şi Luna pot să-şi piardă conturul. Unii dintre norii mijlocii sunt socotiţi ca prevestitori de schimbarea vremii: lenticularis, invazie de aer rece; castellatus şi floccus preced furtunile etc. unii dau precipitaţii slabe continue sau intermitente. Alteori precipitaţiile lor nu ajung la suprafaţa Pământului. Plafonul la latitudinile noastre între 2-7 Km. Din această familie fac parte următoarele genuri:

Norii altostratus (As) se prezintă sub forma unui văl uniform striat, de culoare cenuşie sau albăstrie. Lumina Soarelui sau Lunii trece prin ei ca printr-o sticlă mată. Înălţimile medii ale acestor nori sunt de 4000-5000 m la cei transparenţi şi 3000 m la cei denşi.

Norii altocumulus (Ac) se prezintă sub forma unor straturi sau mase noroase formate din bucle, plăci etc. aşezate în grupuri sau şiruri şi care se deplasează în una sau mai multe direcţii. Uneori au forma unor fulgi dinţaţi sau alteori au forma unor lentile sau boabe. Pot fi denşi, de nu se vede cerul prin ei sau mai subţiri, văzându-se cerul prin ei. Din ei nu cad precipitaţii. Din cauza lor în jurul Soarelui sau Lunii se formează inele luminoase, ce au o culoare roşie în exterior şi verde în interior asemănător petelor luminoase produse de lămpi sau felinare pe timp de ceaţă. Înălţimea lor medie este 4000-5000 m pentru cei formaţi din elemente mici şi 2000-3000 m pentru cei formaţi din elemente mari.

Familia norilor superiori

Familia norilor superiori sunt de culoare albă, cu străluciri sidefoase. Înainte şi după răsăritul soarelui iau culori diferite de galben, roşiatic apoi cenuşiu. Au o structură fină, laminară sau filamentoasă. Soarele şi Luna se pot observa bine. Deseori dau naştere la fenomene luminoase în jurul acestor aştri. Nu produc precipitaţii, dar mulţi dintre ei sunt prevestitori de înrăutăţirea vremii. Plafon la latitudinile temperate între 5 şi 12 km. Denumirea “Cirrus” înseamnă buclă de păr. Din această familie fac parte următoarele genuri de nori:

Norii Cirrus (Ci) – nori izolaţi, subţiri, fini, în forme filamentoase, albe, delicate, bulgări sau fire, uneori ca nişte virgule sau cârlige (croşete), vertebre, grămezi sau bancuri mici deslânate, ce se deplasează repede. Înălţimea lor medie este în jur de 8000 m.

Norii Cirrocumulus (Cc) –grămezi de nori albi fără umbre, dispuse în bancuri, fulgi, fără umbre sau sub formă de lentile foarte alungite sau straturi ce prezintă ondulaţii. Înălţimea lor medie este în jur de 6000 m.

Norii Cirrostratus (Cs) – se prezintă sub forma unui văl (pânză albă subţire şi transparentă), ce poate acoperi parţial sau total bolta cerului. Aceşti nori produc în jurul Soarelui sau Lunii nişte cercuri luminoase numite “halou”. Înălţimea lor medie este în jur de 7000 m.

Clasificarea principalelor categorii de nori

Norii reprezintă produse ale condensării sau sublimării vaporilor de apă din atmosfera liberă, ce alcătuiesc un sistem coloidal format din picături de apă sau cristale de gheaţă, aflate în suspensie la diferite înălţimi.
Norii se clasifică după forma, înălţimea, geneza şi structura lor fizică.
După forma sau aspectul exterior norii se împart în 3 grupe:
-- nori în formă de grămezi izolate - Cumulus (Cu);
-- nori în formă de grămezi compacte cu aspect de valuri, dacă sunt priviţi de jos - Stratocumulus (Sc);
-- nori care se prezintă ca o pânză continuă - Stratus (St).

După înălţimea la care se formează norii se clasifică în:
-- nori superiori: Cirrus (Ci), Cirrocumulus (Cc), Cirrostratus (Cs);
-- nori mijlocii: Altocumulus (Ac) şi Altostratus (As);
-- nori inferiori: Stratocumulus (Sc) şi Stratus (St);

-- nori de dezvoltare verticală: Cumulus (Cu) şi Cumulonimbus (Cb).

Determinarea nebulozităţii

Nebulozitatea totală a norilor sau porţiunea din bolta cerească acoperită cu nori de toate genurile se determină vizual după o scară de 10 grade, socotindu-se un grad o optime (1/8) din suprafaţa bolţii cereşti conform tabelului de mai jos.
Pentru determinarea nebulozităţii când sunt multe spaţii senine, trebuie să se adune în gând părţile bolţii cereşti acoperite cu nori şi să se exprime în optimi gradul de acoperire.

Determinarea plafonului norilor

Plafonul norilor este distanţa măsurată de la sol până la suprafaţa inferioară a norilor. Plafonul se determină numai pentru norii inferiori sau mijlocii şi numai dacă ultimii au o înălţime mai mică de 2500 m deasupra solului sau mării.
De cele mai multe ori suprafaţa inferioară a norilor este neregulată. În toate cazurile se indică înălţimea celor mai joase porţiuni ale bazei norilor.
Plafonul norilor se determină vizual sau instrumental.
Când plafonul norilor se apreciază vizual, observatorul alege pe suprafaţa inferioară a norului, dispus deasupra orizontului la o înălţime de cel mult 45˚, o porţiune ce se deosebeşte de fondul general şi determină înălţimea norului prin compararea cu distanţe cunoscute (exemplu, distanţa până la un reper sau până la ţărm, înălţimea catargului, lungimea navei, antene radio, clădiri etc).
Dacă norii sunt aşa de joşi faţă de suprafaţa pământului sau mării încât aproape ating vârfurile copacilor, clădirilor, catargelor etc., înălţimea se consideră sub 50 m.

Nebulozitatea - Generalităţi

Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire cu nori al cerului la un moment dat. Nebulozitatea se exprimă în optimi din bolta cerească după un anumit cod. În observaţiile asupra norilor se disting: nebulozitatea parţială sau nebulozitatea norilor inferiori şi nebulozitatea totală în care se cuprind toate formele de nori.
Observaţiile asupra nebulozităţii se execută întotdeauna dintr-un loc deschis din care se poate vedea întreaga boltă cerească şi dacă este posibil până la orizont.
Observaţiile asupra nebulozităţii se fac vizual sau instrumental şi constau din:
-- aprecierea nebulozităţii generale (cantităţii totale de nori);
-- aprecierea nebulozităţii norilor inferiori (cantităţii norilor inferiori);
-- aprecierea plafonului minim al norilor inferiori sau determinarea instrumentală a înălţimii bazei inferioare a norilor.
Diferitele forme ale norilor constituie indici importanţi pentru stabilirea stării generale a vremii la un moment dat şi pentru prevederea unor fenomene viitoare cum ar fi: înrăutăţirea sau îmbunătăţirea vremii, intensificarea vântului, precipitaţiile, descărcările electrice, etc.