Giraţia

Giraţia navei este capacitatea acesteia de a-şi modifica direcţia de deplasare sub acţiunea cârmei, elicei sau sub acţiunea combinată a acestora.
Mişcarea rezultată este o mişcare giratorie descrisă de centrul de greutate al navei care îşi schimbă direcţia de deplasare când este acţionată cârma şi până la încetarea acţionării cârmei. Această mişcare se face pe o curbă de giraţie, dar în condiţii de calm plat, fără valuri, vânt sau curenţi, ea trebuie să arate ca şi în desen.
Elementele curbei de giraţie sunt:
-- diametrul giraţiei Dg care este distanţa măsurată între drumul iniţial şi axul longitudinal al navei după întoarcerea cu 180 de grade;
-- diametrul cercului de giraţie D;
-- unghiul navei de derivă care este unghiul format de direcţia axului longitudinal al navei cu tangenta la curba de giraţie în centrul de greutate al navei;
-- durata giraţiei este timpul necesar navei pentru o întoarcere cu 180 de grade.
Toate aceste elemente de giraţie sunt importante în ceea ce priveşte folosirea lor la căutarea şi salvarea pe mare şi la executarea diferitelor manevre, din care, cele mai importante sunt cele de evitare

Bătălia Atlanticului - Ultima perioadă - iunie 1943 – mai 1945

Germanii au pierdut cursa tehnologică. În următorii doi ani, au fost scufundate din ce în ce mai multe submarine. Odată ce „bătălia tonajelor” a fost câştigată de Aliaţi, tot mai multe materiale au fost depozitate în Anglia în vederea deschiderii celui de-al doilea front european. Germanii au făcut încercări disperate să încline balanţa bătăliei în favoarea lor.
Germanii au pus la punct noul submarin tip VII, doatat cu baterii antiaeriene, detectoare de radar şi în cele din urmă cu tuburi de respiraţie, care le permitea să navigheze sub apă fără să oprească motoarele Diesel. În ciuda tuturor acestor inovaţii, atacurile împotriva submarinelor au devenit mult mai eficiente odată cu trecerea timpului, forţele aeriene aliate ajungând până acolo încât atacau submersibilele germane chiar în momentele în care părăseau bazele din Golful Biscayei.
Începând din anul 1943, bombardamentele germane Heinkel He 177 doate cu bombe ghidate au fost folosite pentru atacarea convoaielor cu un oarecare succes. Datorită superiorităţii aeriene aliate, bombardierele germane nu au fost totuşi o ameninţare serioasă pentru Royal Navy.
Inventarea de către germani a torpilei ghidată acustic, care folosea pentru detectarea vaselor inamice zgomotul elicelor a avut eficienţă numai în primele trei zile de la prima lansare, canadienii dezvoltând rapid un sistem simplu şi eficient de apărare, un bloc remorcat din ţevi vechi plutitoare, care distorsiona zgomotul propulsoarelor vapoarelor.
La sfârşitul războiului, (1944 – 1945), germanii au lansat la apă submarinul cu propulsare electrică îmbunătăţită „Elektroboot" tip XXI şi submarinul cu rază scurtă de acţiune tip XXIII. Submarinul tip XXI avea o viteză de deplasare sub apă de 17 noduri (~32 km/oră), aproape tot atât de mare cu a vaselor de escortă aliate. Lansarea producţiei de masă a noilor submarine a întârziat foarte mult şi acestea nu au avut vre-o contribuţie în lupta cu vasele aliate.Ultima luptă submarină a bătăliei Atlanticului a avut loc pe 5 mai 1945. Comandantul şef al submarinelor germane (Befehlshaber der Unterseeb) Karl Dönitz a ordonat tuturor submersibilelor germane să înceteze operaţiunile de luptă şi să reîntoarcă la bazele lor, lăudând echipajele: „aţi luptat ca leii!”. Echipajul submarinului U-853, care se afla la pândă lângă Rhode Island, nu a recepţionat ordinul. El a lansat un atac cu torpile împotriva vasului mineralier SS Black Point, care transporta cărbune. După 15 minute de la atac, mineralierul s-a scufundat, fiind ultimul vas comercial american scufundat în timpul războiului. Submarinul a fost atacat de patru vase de război americane în prima zi şi de alte două ziua următoare. Submarinul german a fost descoperit şi distrus la o adâncime de 18 fathom (33 m), toţi cei 55 de ofiţeri şi marinari de la bord fiind ucişi. Acesta a fost ultimul submarin german distrus în timpul războiului.

Urmări
Germanii au eşuat în încercarea de sugrumare a traficului cu materiale strategice către insulele britanice, aceasta ducând la crearea unei formidabile forţe de invazie care avea să declanşeze debarcarea din Normandia, care avea să asigure în final înfrângerea Germaniei Naziste.
Victoria aliată a fost scump plătită: între 1939 şi 1945, 3.500 vase aliate au fost scufundate (cu un tonaj brut de 14,5 milioane tone) şi au fost distruse 783 de submarine germane.

Un marinar canadian arborând drapelul „Sfântului George” – pavilionul naţionel englezesc – pe un submarin german capturat

Bătălia Atlanticului - Apogeul campaniei în perioada martie 1943 – mai 1943, numită şi „maiul negru”)

Perioada grea de iarnă ianuarie – februarie 1943 a asigurat o scurtă pauză a operaţiunilor, dar, în primăvară, bătăliile convoaielor a repornit cu aceiaşi ferocitate. Din primăvara anului 1943, erau aşa de multe submarine în Atlanticul de nord, încât convoaielor le era imposibil să evite întâlnirea cu inamicul, ceea ce a dus la un şir neîntrerupt de lupte navale. În martie au fost scufundate încă 260.000 de tone vase aliate, iar escortele convoaielor SC-122 şi HX-229 au pierdut lupta împotriva submarinelor atacatoare.
Starea aprovizionării devenise în acel moment atât de problematică, iar stocurile de combustibil atât de aproape de limita de criză, încât se punea problema stopării efortului britanic de război. Dönitz era pe punctul de a câştiga războiul. După numai două luni de lupte crâncene, situaţia s-a schimbat în mod radical însă.
Punctul de cotitură al campaniei a fost bătălia din jurul convoiului încet ONS-5 (aprile – mai 1943), în timpul căreia 43 de vase comerciale escortate de două distrugătoare, o fregată şi o corvetă a fost atacate de un grup de 30 de submarine. Deşi au fost scufundate 13 vase comerciale, atacatorii au pierdut la rândul lor şase submarine, distruse de escorta navală sau de avioane. În ciuda faptului că o furtună puternică a zguduit convoiul, vasele comerciale au reuşit să ajungă în zona aflată sub protecţia avioanelor cu baza la sol. Amiralul Dönitz a ordonat în acel moment încetarea urmăririi convoiului.

Submarin german sub tirul unui avion aliat, în anul 1943

În aprilie, pierderile submarinelor au atins cote atât de ridicate încât, în mai, „haitele” de submarine au încetat să mai fie o forţă organizată. Această ultimă lună a devenit cunoscută pentru submariniştii germani ca „maiul negru”.

Victoria în războiul tehnologic
Victoria în bătălia Atlanticului a fost cucerită de Aliaţi în numai două luni. Au fost mai mulţi factori care au dus la acest rezultat, dar în principal a fost vorba de câştigarea războiului tehnologic şi creşterea resurselor aliate.
Spaţiul din mijlocul Atlanticului, care nu fusese acoperit până în acel moment de avioanele aliate, a început să fie patrulat de avioanele cu rază medie de acţiune B-24 Liberator. În primăvara anului 1943, britanicii au fabricat un radar care opera în lungimile de undă centrimetrice, suficient de compact pentru a fi montat pe avioanele de patrulare înarmate cu grenade antisubmarin. Acest nou tip de radar a îmbunătăţit mult detectarea ţintelor şi a făcut nefolositor sistemul german Metox. Acoperirea aeriană a fost îmbunătăţită odată cu introducerea în cadrul patrulelor a portavioanelor mici britanice, iar mai târziu a marilor portavioane de escortă americane. Avioanele americane îmbarcate pe portavioane de tip Grumman Wildcat au asigurat acoperirea aeriană eficientă în timpul traversării Atlanticului.
A crescut în mod semnificativ număr de nave de escortă disponibile, atât ca rezultat al programului american de construcţie, dar şi ca rezultat al eliberării vaselor care fuseseră implicate în debarcările din Africa de nord din noiembrie şi decembrie 1942. Americanii au lansat un program de construire a unor „distrugătoare de escortă” ieftine, similare fregatelor britanice, care erau mult mai puţin costisitoare decât marile distrugătoare ale flotei britanice, ca şi un program de lansare la apă a numeroase corvete. Toate aceste vase militare nu numai că asigurau o pază suficient de numeroasă a convoaielor, dar puteau forma şi grupuri de vânătoare a submarinelor.
Spargerea codurilor navale germane le-a premis convoaielor aliate să evite de multe ori haitele de submarine, sau să vâneze submersibelele a căror poziţie fusese descoperită de radare sau decriptorii britanici.
În câştigarea bătăliei Atlanticului, un rol important l-a avut producţia americană de vapoare, atât militare cât şi civile, ritmul lansării la apă a acestor vase fiind practic mult mai mare decât cel al scufundării lor de către submarinele germane, ceea ce a dus la victoria în „războiul de uzură al tonajului”.
Forţele aeriene aliate au dezvoltat tactici şi tehnologii care au făcut ca bazele submarinelor germane din Golful Biscaya să fie extrem de nesigure. Dotarea avioanelor aliate cu proiectoarele Leigh a permis creşterea preciziei atacurilor de noapte împotriva submarinelor care îşi reîncărcau acumulatoarele pe întuneric, la suprafaţă. Luftwaffe a încercat să răspundă atcurilor aliate prin asigurarea acoperirii aeriene a submarinelor care plecau sau se întorceau din patrulare în Atlantic.

Poze noduri marinăreşti

boţarea unei parâme de trecere cu ajutorul unui palanc

curent de palanc voltat la cavilă

manevră curentă voltată la cavilă

boţ din lanţ cu cârlig

boţarea unei parâme cu boţ din lanţ

boţarea curentului

boţ cu cârlig şi nucă

boţ cu cârlig

boţ ordinar

boţarea unei parâme vegetale

Bătălia Atlanticului - Reînceperea luptelor în mijlocul Atalanticului în perioada iulie 1942 – februarie 1943

După ce americanii au început să-şi organizeze transporturile navale în convoaie, pierderile de vase datorate atacurilor submarinelor au scăzut în mod semnificativ şi Dönitz a ajuns la concluzia că navele sale sunt mai de folos în alte teatre de luptă. Pe 19 iulie 1942, el a ordonat ultimelor submarine să se retragă de lângă coastele Statelor Unite şi, pe la sfârşitul anului, amiralul îşi concentrase atenţia asupra Atlanticului de nord, unde se va consuma una dintre cele mai dure faze ale luptei.

O încărcătură de adâncime (bombă antisubmarin) este încărcată pe lansatorul de la bordul corvetei HMS „Dianthus”, 14 august 1942

În acest punct al luptelor erau suficient de multe submarine răspândite în Atlantic pentru a permite diferitelor gupuri să atace simultan mai multe rute ale convoaielor. De multe ori, grupuri de 10 – 15 submarine atacau în unul sau două valuri, urmărind convoaiele ziua şi atacându-le noaptea. În octombrie 1942 pierderile au crescut din nou la 258.000 t în porţiunea dintre Groenlanda şi Islanda, care încă nu era acoperită suficient de patrulele aeriene aliate.
Pe 19 noiembrie 1942, amiralul Noble a fost înlocuit la Comandamentul Western Approaches de amiralul Sir Max Horton. Horton a folosit mumărul tot mai mare de vase de escortă pentru organizarea „grupurilor de sprijin”, care erau folosite la întărirea convoaielor care deveneau ţinta atacurilor germane. Spre deosebire de grupurile de escortă obişnuite, grupurile de sprijin nu erau responsabile de securitatea unui convoi anume. Aceasta le permitea să aibă o mult mai mare flexibilitate tactică, grupurile de sprijin putând detaşa vase pentru vânarea submarinelor reperate de avioanele de recunoaştere sau de echipamentele HF/DF. În situaţii în care vasele escortelor obişnuite trebuiau să se întoarcă la paza convoaielor desemnate, grupurile de sprijin puteau continua multe ore vânătoarea submarinelor inamice.

Mortierul „arici”

Un mortier antisubmarin „arici” cu 24 de ţevi, montat pe teuga distrugătorului HMS „Westcott”

La sfârşitul anului 1942, britanicii au dotat vasele de război cu o nouă armă – mortierul antisubmarin „arici”, care lansa 24 de bombe cu explozie la contact pe direcţia de înaintare a vasului atacator. Spre deosebire de grenadele de adâncime, care explodau la o anumită adâncime în spatele navei atacatoare, făcând grea orice încercare următoare de descoperire a ţintei, încărcăturile „ariciului” explodau doar la contactul cu submarinul atacat. Aceasta însemna că submersibilul putea fi atacat în continuu până când era scufundat. Această armă s-a dovedit foarte eficientă, numărul victoriilor crescând de la 7% la aproape 25%. Când exploda o încărcătură „arici”, el provoca detonarea tuturor celorlalte 23 de proiectile, ceea ce creştea mult eficienţa armei.

Proiectorul Leigh

Proiectorul Leigh folosit pentru reperarea submarinelor la suprafaţă în timpul nopţii, montat pe un avion Liberator, 26 februarie 1944

Avioanele echipate cu radar puteau stânjeni mult activitatea submarinelor pe o mare suprafaţa, dar atacul împotriva submersibelelor se putea desfăşura cu sorţi de izbândă numai dacă pilotul avea o bună vizibilitare. Submarinele se bucurau de un grad sporit de siguranţă în timpul nopţii, de vreme de declanşarea echipamentelor de iluminare oferea un semnal de avertizare despre iminenţa atacului aerian.
Introducerea în iunie 1942 a proiectorului Leigh a dus la schimbarea datelor luptei din cadrul luptelor din Atlanticul de nord. Proiectorul de căutare era aliniat în mod automat cu radarul avionului, fiind folosit la iluminarea ţintelor în fazele finale ale atacului. Avioanele britanice atacau submarinele germane în timpul nopţii, atunci când ieşeau la suprafaţă pentru reîncărcarea bateriilor.
Comandanţii de submarine care au supravieţuit au povestit despre teama resimţită faţă de această armă. Zgomotul motoarelor avionului era acoperit în noapte de zgomotul motorului sumbarinului care naviga la suprafaţă. Avionul de atac se îndrepta spre submarin folosind radarul cu lungimi de undă centrimetrice, a cărui emisie nu era detectată de echipamentele standard de pe submarinele germane. Atunci când se folosea radarul cu lungimi de undă metrice, acesta era setat la puterea minimă. La aproximativ 1,5 km distanţă de ţintă, proiectorul cu lumină de căutare era pornit automat, luminând clar submarinul. Din momentrul iluminării ţintei, mai treceau cam 5 secunde până în momentul în care era lansat atacul cu încărcături de adâncime. Scăderea pierderilor aliate de la 600.000 t la 200.000 t a fot atribuită în bună parte acestei invenţii.

Aparatul de recepţie Metox
În august 1942, submarinele germane au fost dotate cu dectoare de radar care le permitea să evite atacurile prin surprindere ale avioanelor sau corvetelor dotate cu radar. Primul astfel de detectoare, cunoscut ca Metox, după numele inventatorului său francez, era capabil să detecteze emisiunile primelor tipuri de radare, care funcţionau în gama de frecvenţe metrice. Cu aceste echipamente, submarinele nu numai că puteau să evite detectarea de către vasele americane şi canadiene, echipate cu radare depăşite din punct de vedere tehnologic, dar puteau şi să urmărească orice convoi de vase escortate de vase dotate cu asemenea radare.

Delta Dunării - Biodiversitate, Flora, Plaurul

Biodiversitate
Un studiu recent al Academiei Romane, a relatat existenţa a aproximativ 5000 de specii diferite de plante, animale şi insecte care trăiesc în Delta Dunării. Flora este compusă din elemente autohtone, specii mediteraneene, balcanice, asiatice şi reprezentată de cea mai compactă zonă stuficolă din lume ca întindere ca şi pădurea de stejari şi liane mediteraneene de pe grindul Letea şi Caraorman, cu vegetaţie specifică nisipurilor litorale.

Flora
În Delta Dunării predomină vegataţia de mlaştină stuficolă, care ocupă circa. 78 % din suprafaţa totală. Principalele specii sunt stuful, papura, rogojul, în amestec cu salcia pitică şi numeroase alte specii.Vegetaţia de sărături ocupă 6% din total, dezvoltându-se pe soluri salinizate.
Specificul este dat de prezenţa speciilor: Salicornia patula, Juncus marinus, Juncus littoralis, Plantago cornuti.
Zăvoaiele sunt păduri de salcie, frasin, arin plop, care cresc pe grindurile fluviatile, sunt periodic inundate şi se dezvoltă pe 6% din totalul suprafeţei. Sunt specifice deltei fluviale, unde dau notă caracteristică peisajului. Întâlnim patru tipuri de zăvoaie: zăvoaiele care cresc pe grindurile fluviatile joase, sunt inundate cea mai mare parte a anului şi sunt formate mai ales din Salix alba şi Salix fragilis; pe grindurile mai înalte cresc Salix alba, Populus alba, Populus canescens. Pe grindurile fluviatile cele mai înalte cresc zăvoaie foarte rar inundate formate din plopi (Populus canes cens şi Populus Alba) la care se adaugă speciile plantate: plopul negru hibrid, arţarul American şi frasinul de Pensilvania; un tip de zăvoi este arinisul (predomina Alnus glutinosa) care apare pe grindurile fluviale din delta marină. Vegetatia pajiştilor de stepă nisipoasă este extinsă pe 3% din totalul deltei, dezvoltându-se mai ales pe câmpurile maritime Letea, Caraorman şi Sărăturile. Sunt specifice speciile Festuca bekeri, Secale sylvestris, carex colchica, Ephedra distachya.
Vegetaţia pajiştilor mesofile de grind se dezvoltă pe circa 3% din totalul suprafeţei deltei, în special de pe grindurile fluviale supuse inundării periodice. Predomina Glyceria maxima, Elytrigia repens. Vegetaţia acvatică din ghioluri, bălţi şi japes ocupă 2% din totalul deltei. Pentru vegetaţia submersă sunt specifice speciile Ceratophyllum submersum, myriophillum verticilliatum Potamogetonsp, Helodea Canadensis.
Vegetaţia plutitoare este mai variată. Predomină Lemna minor, Silvia natans, Spirodela polyrrhiza, Nymphoides peltata, Nymphaea alba, Nyphar luteum, Trapa natans. Vegetaţia emersă este dominată de stuf (Pharagmites australis), papură (Typha latifolia şi Typha angustifolia), pipirig (Schoenolectus lacustris). Vegetaţia tufişurilor dezvoltate pe nisipurile câmpurilor marine sau pe cele de pe ţărmurile marine active se extind numai pe 1% din totalul suprafeţei deltei şi sunt dominate de Tamarix ramosissima, Elaeagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides. Pădurile din câmpurile marine Letea şi Caraorman sunt şleauri de silvostepă, numite local hasmace, cu stejar brumariu (Quercus pedunculiflora), stejar pedunculat (Quercus robur), frasin (Fraxinus angustifolia), plop tremurător (Populus tremula), ulm (Ulmus foliacea) şi cu plantele agăţătoare Periploca Graeca, Vitis silvestris, Hedra helix. Reprezintă numai 0.8% din totalul suprafeţei Deltei Dunării.
Extrem de bogată se împarte pe trei niveluri:
-- Plante cu frunze plutitoare – nufărul alb (Castalia alba), nufărul galben (Nuphar luteum), iarba broaştelor (Hydrocharis morsisrane), ciulinii de apă (Trapa natans), limba apei (Potamogeton natans), rizacul (Stratiotesaloides).
-- Plante riverane şi de plaur – stuf ( genul Phragmites) circa 80% şi papură (genul Typha) 20%, feriga de apă (Nephrodium thelypteris), macris (Rumex hidrolapatum), “Nu mă uita” (Myositis palustris), izma broaştei, cucuta de apă (Cicuta virosa).
-- Plante de uscat - salcia albă (Salix alba), plopul (Populus), arinul (Alnus), frasinul (Fraxinus), pădurile combinate de pe grinduri.

Plaurul
Formaţiune specifică stufăriilor masive, plaurul este un strat gros de 1-1.6 m format dintr-o împletitură de rizomi de stuf şi rădăcini ale altor plante acvatice în amestec cu resturi organice şi sol. Iniţial fixat, plaurul se desprinde de fundul ghiolurilor şi bălţilor transformându-se în insule plutitoare cu diferite mărimi care, împinse de vânt, se deplasează pe suprafaţa apei.
Vegetaţia plaurului diferă de restul stufăriilor. Stuful (Phragmites australis) se dezvoltă aici în cele mai bune condiţii, fiind mai înalt şi mai gros. Alături de stuf întâlnim rogozul, menta, feriga de apă (Nephrodium thelypteris), cucuta de apă, troscotul, salcia pitică, precum şi plantele agăţătoare Calystegia sepium şi Solanum dulcamara.
Pe plaur se formează coloniile de pelicani (pelicanul comun şi pelicanul creţ); tot pe plaur trăiesc porcul mistreţ, căinele enot, bizamul, lutra, nurca, vulpea.

Delta Dunării - Reţeaua hidrografică

Delta Dunării se află la întretăierea paralelei 45º latitudine Nord cu meridianul 29º longitudine Est.
Suprafaţa: 5640km² din care 4470 km² teritoriu românesc. Zona este relativ plană, cu o înclinaţie de 0,006‰, acoperită cu apă permanent ori temporar în proporţie de 70-80%. Are aspectul unui triunghi echilateral cu laturile de cca 80 km lungime. La un debit de 5000-9000 m³/s, transportă anual, în medie, 50 milioane de aluviuni (aproximativ de 8 ori mai mult ca Tibrul şi de 20 de ori mai mult ca Rinul).
Suprafeţele de uscat din deltă au două caracteristici: sunt dispuse fără o ordine aparentă iar înălţimile lor prezintă valori mici.Grindul Chilia are înălţimea maximă de 6,5 m, la vestul satului Chilia Veche. Dunele din nordul grindului Letea ajung la altitudinea de 13 m. Unele insule din lacul Reazem sunt scunde, de exemplu, Bisericuţa are 4 m, dar altele sunt mai înalte: Grădişte 19 m, Popina 49 m, depăşind deci înălţimile întâlnite între braţele Dunării.

Principalele cursuri de apă sunt cele 4 braţe de vărsare ale Dunării în mare:
CHILIA - cel mai nordic braţ şi cel mai activ, cu două ramificaţii şi o microdeltă proprie.
- lungime de 105 km până la Periprava;
- lăţime maximă 1000m;
- adâncime maximă 39m;
- transportă circa 60% din totalul apelor fluviului;
- coeficient de sinuozitate 1,56;
- navigaţie de interes local.
Cursul Dunării dintre localitatea Isaccea şi Ceatalul Chilia prezintă la sud o sumedenie de ostroave mărunte, care-l fac să se împartă în şuvite de apă liniştită, răzleţite pe laturi.

TULCEA - braţ ce se întinde între ceatalurile Chilia şi Sfântu Gheorghe (pe malul drept, oraşul Tulcea).
- lungime 19 km;
- lăţime maximă 300 m;
- adâncime maximă 34 m.
În amonte de portul Tulcea, braţul cu acelaşi nume are o albie lată, ca şi cum şi-ar lăsa libere apele pentru a forma un lac. La vreo 7-8 km de portul Tulcea se află însuşi “capul” deltei, considerat cel mai important punct geographic din regiune. Este locul unde Dunărea îşi împarte pentru prima oară apele, constituind braţele Chilia şi Tulcea.
- transportă circa 40% din apele fluviului;
- coeficient de sinuozitate 1,40;
- cale principală de navigaţie.

SULINA – cel mai scurt, mai drept şi mai amenajat braţ de vărsare.
- lungime 64 km;
- lăţime maximă 250 m;
- adâncime maximă 18 m.
Despărţirea la Ceatalul Sulina a apelor braţului Tulcea este analogă pe teren cu aceea a apelor braţului Chilia la Pardina. Pe când apele braţului Chilia se readună curând, formând ostroave, apele braţului Tulcea se separă definitiv. Cele două “noi” braţe astfel create – Sulina şi Sfântul Gheorghe – nu se întâlnesc ci curg fiecare până la vărsare în câte o albie proprie, unică.
- transportă circa 22% din apele fluviului;
- coeficient de sinuozitate 1,03;
- canal de trafic fluvio-maritim (la adâncimea minimă obligatorie de 7,32 m, pot circula nave de 7000 tone).

SFÂNTU GHEORGHE – cel mai vechi braţ de vărsare a Dunării în mare.
- lungime 64 km;
- lăţime maximă 550 m;
- adâncime maximă 26 m.
La sudul braţului Sfântu Gheorghe se desfăşoară gruparea de lacuri Razelm-Sinoe, formând împreună cu zona de mlaştini şi de grinduri din preajmă un ansamblu morfo şi hidrografic.
- transportă circa 22% din apele fluviului;
- coeficientul de sinuozitate 1,60;
- navigaţie de interes local.

Flotabilitatea

Proprietatea navei de a pluti la un anumit pescaj, determinat de cantitatea de marfă existentă la bord, este flotabilitatea. Pentru ca o nava să plutească în stare de echilibru este necesar ca greutatea apei dezlocuite de nava să fie egală cu greutatea navei.
Această condiţie se exprima prin ecuaţia flotabilităţii: D = P = yV, unde avem:
-- D – greutatea apei dezlocuite, care este echivalentul deplasamentului;
-- V – volumul carenei;
-- y – greutatea specifică a apei exprimată în tf/m3.
Fiecare navă este construită în aşa fel încât greutatea navei încărcate să fie mai mică decât deplasamentul ei maxim. Astfel, de la ultima linie de plutire şi până la ultima punte etanşă, principală, mai rămâne un volum din corpul navei care se numeşte rezerva de flotabilitate. Aceasta este direct proporţională cu bordul liber şi este destinată asigurării plutirii navei în cazul inundării unor compartimente.
Deplasamentele sunt:
D0 -- deplasamentul navei goale, greutatea navei fără combustibili, lubrefianţi, apă, balast, echipaj, provizii, marfă. D0 este o mărime constantă şi este înscrisă în documentaţia tehnică a navei.
Di -- deplasamentul de încărcare plină (încărcare de vară), greutatea navei încărcată cu marfă, până la linia de plutire corespunzătoare încărcării pline. Di se compune din D0 la care se adaugă combustibili, lubrefianţi, apă, balastul, echipajul, proviziile, marfa.
Dmax -- deplasamentul maxim, greutatea navei de valoarea care determină afundarea ei până la linia punţii principale. După această plutire, dacă se continuă încărcarea navei, aceasta îşi pierde flotabilitatea şi se scufundă.

Rezerva de flotabilitate
Navele se încarcă în aşa fel încât greutatea lor să nu depăşească Dmax . Volumul din corpul navei, situat deasupra liniei de plutire de plină încărcare se numeşte rezervă de flotabilitate, care serveşte plutirii navei şi în condiţiile inundării unui număr limitat de compartimente.

Capacitatea de încărcare – reprezintă masa încărcăturii utile (marfă, combustibili, apă, materiale, echipaj, etc). Se exprimă în tone deadweight (tdw).

Tonajul – reprezintă suma volumelor tuturor compartimentelor interioare ale navei. Se exprimă în tone registru (TR).
Există două feluri de tonaje registru:
-- tonaj registru net (TRN): volumul compartimentelor destinate transportului mărfurilor şi pasagerilor;
-- tonaj registru brut (TRB): volumul tuturor compartimentelor destinate păstrării combustibilului, mărfurilor, maşinilor şi instalaţiilor, compartimentelor de locuit.

Delta Dunării - Prezentare generală

Izvorând din munţii Pădurea Neagră din Germania şi traversând 8 ţări şi trei capitale, parcurgând 2857 km, Dunărea cel de-al doilea fluviu ca mărime din Europa, îşi încheie drumul formând înaintea contopirii sale cu Marea Neagră, una din cele mai frumoase delte din Europa şi chiar din lume. Lungimea fluviului este 2840 km, suprafaţa hidrografică este de 817.000 kmp.
Istoria Deltei Dunării începe acum 10000 de ani, prin depunerea mai multor straturi de aluviuni succesive, ce vor colmata golful maritim existent la vărsarea Dunării în Marea Neagră, aceasta fiind obligat să se retragă în matca sa. Din nisipul marin şi aluviuni se formează marile grinduri, insulele Deltei, Letea, Caraorman, Săraturile Sf.Gheorghe. Treptat se formează cele trei brate, începând cu braţul Sf.Gheorghe (69.7 km), apoi braţul Sulina (63.7 km) şi terminând cu cel mai tânăr braţul Chilia (120 km). Între aceste braţe s-au format o mulţime de legături naturale, canale şi lacuri, prin care, la cotele favorabile ale fluviului, s-ar putea străbate întreaga Deltă. Suprafaţa totală a Deltei este de 5800 km², cuprinzând şi complexul lagunar Razelm Sinoe.
Oraşul Tulcea este poarta de acces către Delta Dunării. Ridicat pe şapte coline acest fost oraş comercial a devenit în prezent un important port riveran şi maritim, precum şi cel mai important centru al industriei de pescuit din România.

Bătălia Atlanticului - Operaţiunea Paukenschlag desfăşurată în perioada ianuarie 1942 – iunie 1942)

Petrolier al forţelor aliate, torpilat în Oceanul Atlantic de un submarin german, se scufundă rupt în două (poză datată din1942)

Atacul de la Pearl Harbor şi declaraţia de război a Germaniei împotriva SUA a avut un efect imediat în campania din Atlantic. Amiralul Dönitz şi-a făcut imediat planuri să atace transporturile navale americane de pe coasta apuseană a Atlanticului. Germanii dispuneau numai de 12 submarine de tip IX, capabile să traverseze Atlanticului şi să opereze atât de departe de bazele de aporvizionare, iar 6 dintre ele fuseseră transferate la ordinul lui Hitler în Mediterana. Un al şaptelea submarin era reţinut într-un şantier naval pentru reparaţii, pentru atacul împotriva americanilor rămânâd doar cinci submarine. Acestea au colaborat în aşa-numita Operaţiune Paukenschlag.
Americanii nu aveau experienţă în războiul modern naval şi nu s-au angajat în camuflajul de coastă. Submarinele germane nu făceau altcevă decât să aştepte în faţa coastei americane şi să torpileze vasele ale căror siluete se desenau clar în noapte pe fundalul luminii oraşelor de coastă. Mai mult, comandantul-şef al flotei Atlanticului, amiralul Ernest King, a respins la început propunerile britanice pentru organizarea transporturilor americane în sistemul convoaielor. Apărătorii lui King au argumentat că SUA nu dispuneau de suficiente distrugătoare, în parte datorită vânzării celor 50 de nave vechi la începutul războiului. Aceasta nu explica totuşi refuzul americanilor să procedeze la camuflajul de coastă sau să răspundă la orice sfat dat de Royal Navy. Este adevărat că niciun transport de trupe nu a fost pierdut, dar navele comerciale care se aflau în apele teritoriale americane au suferit pierderi grele. Britanicii au constituit escorte navale pe care le-au oferit în mod gratuit americanilor într-un „lease-land inversat”, de vreme ce amiralul King nu dorea să facă niciun pas în această direcţie.

Petrolierul „Pennsylvania Sun”, torpilat de „U 571” pe data de 15 iulie 1942

Primele atacuri germane împotriva vaselor comerciale din apele teritoriale americane a început pe 13 ianuarie 1942 şi până pe 6 februarie, când submarinele s-au îndreptat spre bazele din Franţa, au fost scufundate 156.939 de vase de transport, fără nicio pierdere de partea germană. După şase luni de luptă, statisticile erau cumplite. Submarinele germane, care începuseră să fie aprovizionate în larg de „vacile de lapte” – submarine de tip XIV, scufundaseră 397 de nave comerciale cu un deplasamente de 2 milioane tone. În acelaşi timp însă, niciun tansport de trupe nu fusese afectat. În 1943, SUA au lansat la apă nave cu un deplasament total de peste 11 milioane tone, dar aceste cifre aveau să scadă spre sfârşitul războiului, când au apărut alte priorităţi.
În mai, amiralul King, promovat acum comandant şef al flotei SUA şi şef al operaţiunilor navale, a fost forţat să instituie sistemul convoaielor. Această schimbare a dus la scufundarea rapidă a şapte submarine germane. Dar americanii nu dispuneau în continuare de suficiente nave de escotă, iar germanii au reuşit să opereze liber în Caraibe şi Golful Mexic, (unde au reuşit practic să închidă mai multe porturi), până când au sosit în zonă escortele împrumutate de britanici. La mijlocul anului 1942, odată cu sosirea vaselor de escortă britanice, atacurile germane au scăzut rapid în număr şi eficienţă. Atenţia germanilor s-a îndreptat din nou spre convoaiele transatlantice. Pentru Aliaţi, situaţia pierderilor tansportului transatlantic a rămas serioasă, dar nu a atins niciodată un nivel critic de-a lungul restului anului 1942.
Operaţiunea Paukenschlag a avut şi un alt efect. A fost un asemenea succes, încât Hitler i-a permis lui Dönitz să aibă controlul total al flotei de submarine. Între timp, marele amiral Erich Raeder a fost demis ca urmare a dezastrului din bătălia din Marea Barenţ, în care două crucişătoare grele germane au fost învinse de şase distugătoare britanice. Karl Dönitz a fost avansat la gradul de mare amiral al marinei şi toate eforturile şantierelor navale au fost direcţionate spre construirea de submarine.