Submarinul: zeu al mărilor şi oceanelor

Primele teste s-au efectuat în 1851 şi în 1898. Începând din 1906 au fost construite submarine cu propulsie pe bază de motor Diesel, destinat deplasării la suprafaţă şi încărcării acumulatorilor cu ajutorul cărora funcţionau motoarele electrice care serveau la deplasarea sub apă. Aceste submarine aveau o rază de acţiune de 80 de mile marine şi puteau ajunge la o adâncime de 170 de m. Perioada de-a lungul căreia submarinele puteau rămâne sub apă era limitată de rezervele de aer şi de capacitatea acumulatorilor. În 1917 au fost construite submarine - crucişător care aveau o lungime de peste 90 de metri şi erau dotate cu torpile.
Submarinele germane utilizate în timpul celui de-al doilea război mondial puteau atinge adâncimi de 300 de metri. Datorită echipării cu tuburi de alimentare cu aer, în 1943 submarinele germane puteau rămâne sub apă timp de 24 de ore.
Cele mai mari submarine sunt cele din clasa "Taifun" ruseşti, cu lungimea de 172 metri şi lăţimea de 22,8 metri, capabile să se scufunde la 500 metri adâncime şi să navigheze cu aproximativ 30 noduri - adică 55 km pe oră. Fosta Uniune Sovietică a construit cel mai rapid submarin din lume, care atingea 83 kilometri pe oră, însă a fost produs un singur exemplar de acest tip. Există şi submarine micuţe, care transportă doar una sau două persoane. Cel mai mic submarin din lume a fost construit de oamenii de ştiinţă din Australia şi are doar 40 cm lungime. Se pare că o companie americană construieşte un "submarin zburător" fără echipaj uman, care ar putea fi lansat ca o rachetă, de pe un "submarin - mamă", la care s-ar putea întoarce ulterior.
Toate submarinele, atât cele nucleare, cât şi cele diesel - electrice, imersează la fel. Când se pregăteşte de scufundare, un submarin îşi umple cu apă tancurile de imersiune până când vasul devine neutru din punct de vedere al portanţei. Aceasta înseamnă că densitatea medie a vasului este aceeaşi cu a apei din jurul său, adică vasul nu pluteşte şi nici nu se scufundă. Pentru ca submarinul să coboare, el este ghidat în jos cu ajutorul unor suprafeţe de imersiune. Acestea funcţionează ca nişte cârme, cu deosebirea că ele controlează mişcarea de sus - jos a vasului, şi nu dintr-o parte în alta.
Dacă un submarin trebuie să facă o scurtă ieşire la suprafaţă, el urcă orientându-şi în sus suprafeţele de imersiune. Pentru a se întoarce la suprafaţă pentru o perioadă mai lungă, un submarin foloseşte în mod normal aer comprimat pentru a expulza apa din tancurile sale de imersiune.
Un submarin nuclear poate râmane sub apâ luni în şir, de aceea trebuie să conţină depozite mari de hrană. Este esenţială şi prezenţa unui sistem de climatizare. Acesta menţine aerul la o temperatură confortabilă, înlătură dioxidul de carbon expirat de oameni şi îl înlocuieşte cu oxigen. Oxigenul este produs la bord prin folosirea unui curent electric pentru a decompune apa mării sau oceanului în componentele sale principale - hidrogen şi oxigen. Apele reziduale se depozitează în rezervoare, care se pompează în apă din când în când dar numai după ce această apă reziduală a fost filtrată de impurităţi.
Apa mării se distilează pentru a asigura echipajului apa de băut. Apa sărată a mării se fierbe, aburii produşi se răcesc pentru a fi transformaţi în apă pură, strânsă apoi în alt recipient. Sarea şi alte impurităţi rămân în boiler.
Cel mai grav lucru care se poate întâmpla unui submarin este avarierea carcasei. Aceasta este împărţită în compartimente etanşe, astfel încât doar secţiunile direct avariate vor fi inundate de apă. Dacă sunt inundate prea multe secţiuni, submarinul se va scufunda. Un alt pericol este izbucnirea unui incendiu în compartimentul maşinilor. Aceasta s-a întamplat cu mai multe submarine ruseşti. În fiecare caz, vasul a reuşit să urce la suprafaţă, unde echipajul trebuie să aştepte intervenţia echipelor de salvare.
Dacă un submarin defectat nu poate să urce la suprafaţă, dar este etanş, stabil şi stă pe fundul mării la o adâncime nu foarte mare, atunci echipajul poate folosi trapele de salvare. Membrii echipajelor submarinelor britanice avariate folosesc o vestă de salvare asemănătoare cu o paraşută pentru a urca la suprafaţă. Când intră în turnul de salvare, membrul echipajului îşi umflă vesta conectând-o la un dispozitiv de alimentare cu aer. Apoi, odată inundată, camera se deschide şi membrul echipajului pur şi simplu urcă liber la suprafaţă, respirând normal în interiorul vestei de salvare.
Echipajul unui submarin eşuat la adâncimile extreme ale oceanului nu se poate retrage prin această metodă, deoarece corpul uman nu rezistă la presiunea mare a apei. Singura cale de scăpare este prin intermediul unui submarin în miniatură numit submersibil. Flota militară SUA şi Flota militară Regală a Marii Britanii sunt ambele dotate cu submersibile de salvare. LR5, un tip folosit de flota militară britanică, este coborât în apă de pe un vas de la suprafaţă şi apoi ghidat spre submarinul aflat în “sinistrul maritim”. Un coş metalic, numit lizieră de transfer, se potriveşte la trapa de urgenţă a submarinului şi asigură echipajului o cale de a trece în submersibil pentru călătoria înapoi la suprafaţă.