Comandanţii Marinei Militare Române

Anton Barbieri

Anton Barbieri a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române în perioada 30 aprilie 1867 si 1 ianuarie 1874, având gradul de colonel.

Anton Barbieri s-a născut în Italia şi a sosit pe teritoriul României pe la mijlocul secolului al XIX-lea, la bordul unei corăbii, care a naufragiat la gurile Dunării. S-a stabilit în oraşul Galaţi, angajându-se în anul 1845 în Corpul Şaluparilor, cu gradul de soldat. A avansat rapid la gradele de sergent (1846) şi sublocotenent (1850), îndeplinind funcţia de instructor al echipajelor şalupelor canoniere moldovene, iar din 1851 şi pe cea de comandant al goeletei „Natalia”.
În anul 1854, Anton Barbieri părăseşte flotila moldoveană şi se înrolează în marina rusă, participând, sub comanda amiralului Nahimov, la bătălia navală de la Sinope, una dintre cele mai importante acţiuni de luptă din Războiul Crimeii (1853-1856), care s-a soldat cu distrugerea flotei otomane. După terminarea războiului, revine în anul 1857 în flotila moldoveană, unde va fi numit, după obţinerea gradului de locotenent în 1858 şi decretarea unirii flotilelor din cele două Principate române în 1860, comandant al punctului Ismail. În anul 1863 este avansat la gradul de căpitan şi după un an este numit în funcţia de comandant al navei "România", prima navă cu aburi a flotilei române de război.
La data de 30 aprilie 1867, căpitanul Anton Barbieri a fost numit comandant al Flotilei Române, deţinând această funcţie până la data de 1 ianuarie 1874. În această perioadă, la 10 februarie 1869, este avansat la gradul de maior. Se retrage din cadrele active ale armatei, la 1 ianuarie 1874, fiind avansat ulterior la gradul de colonel şi îndeplinind funcţia de comandant al gărzii civile.

Comandanţii Marinei Militare Române

Emanoil Boteanu

Emanoil Boteanu a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române în perioada17 martie - 30 aprilie 1867, având gradul de general.

Emanoil Boteanu s-a născut în anul 1836. A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti cu gradul de sublocotenent în anul 1856, continuându-şi apoi studiile la Şcoala de Stat Major din Franţa. A fost avansat la gradul de locotenent (1859) şi apoi la cel de căpitan (1862). În anul 1863 este repartizat la Regimentul 7 Infanterie, de unde a fost transferat la începutul anului următor (1864), ca ofițer în Corpul de Stat Major, organizat prin Decretul din 12 noiembrie 1863.
În calitate de ofiţer de Stat Major, în anul 1864, Emanoil Boteanu a fost trimis de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca observator pe frontul american al Războiului de Secesiune (1861-1865). Repartizat pe lângă Armata de pe Potomac - condusă de generalul George Gordon Meade -, căpitanul Boteanu a cunoscut îndeaproape armata nordistă, participând în anul 1865 la bătălia de la fortul Stadman. Lui îi aparţin singurele mărturii ale unui român despre războiul civil american, deoarece căpitanul Emanoil Boteanu a trimis de pe frontul american o serie de reportaje care au fost publicate în revistele cu specific militar din ţară („România militară” şi „Monitorul Oastei”).
Într-un articol intitulat „Despre un sistem militar la noi“, Emanoil Boteanu prezintă necesitatea constituirii armatei permanente şi a rezervelor sale, subliniind „avantajele unei armate permanente într-o ţară ca a noastră unde poporul organizat numai în miliţie, cu toată bravura caracteristică a gintei noastre şi aptitudinea sa militară, n-ar putea prezenta destulă consistenţă … fără a fi susţinut de o armată permanentă care, prin disciplină, instrucţia şi perfecta ei organizare să poată cuprinde în rândurile sale miliţia cu care să combată împreună“.
În septembrie 1865, revine în România, unde este înaintat la gradul de maior. Pentru o scurtă perioadă (17 martie - 30 aprilie 1867), maiorul Boteanu va îndeplini funcţia de comandant al Flotilei Române. La sfârşitul lunii aprilie a aceluiaşi an, este transferat din cadrul Flotilei în Corpul de Stat Major.
A îndeplinit ulterior funcţii de conducere în alte unităţi ale armatei române, luptând în Războiul de Independenţă. S-a retras din armată cu gradul de colonel, în anul 1893. În acelaşi an a mai fost înaintat la gradul de general de brigadă în rezervă. A încetat din viaţă în anul 1897.

Comandanţii Marinei Militare Române

Scarlat Murguleţ

Scarlat Murguleţ a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române între anii 1866-1867 şi a avut gradul de maior.
Scarlat Murguleţ s-a născut în anul 1831. El a îmbrăţişat de tânăr cariera armelor, intrând în septembrie 1849 în Legiunea de Cadeţi, înfiinţată în Moldova, în anul 1845. În anul 1851, a absolvit cursurile organizate pentru cadeţi, obţinând gradul de sublocotenent. După trei ani, în 1854, a fost avansat la gradul de locotenent şi a intrat în flotila moldoveană, unde în primii ani de activitate a îndeplinit funcţia de comandant al punctului Ismail, din anul 1856 având gradul de căpitan.
În anul 1860 a avut loc unirea flotilelor celor două Principate Române (Moldova şi Muntenia), după care căpitanul Murguleţ a fost numit comandant al punctului Galaţi. În anul 1865, este avansat la gradul de maior, fiind desemnat pentru a ocupa funcţia de ajutor al colonelului Constantin Petrescu, comandantul Flotilei Române. La data de 11 februarie 1866, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi retragerea colonelului Petrescu, maiorul Scarlat Murguleţ a preluat comanda Flotilei Române pe care a deţinut-o pentru o perioadă de numai un an, până la 17 martie 1867.Printr-un decret din 17 martie 1867, maiorul Murguleţ s-a retras din armată, fiind înlocuit la conducerea flotilei cu căpitanul Anton Barbieri. În aprilie 1867, a fost rechemat în armată, fiind numit şef al Batalionului al 9-lea din Corpul Grănicerilor, cu reşedința la Bolgrad.

Comandanţii Marinei Militare Române

Constantin Petrescu

Constantin Petrescu, a fost un colonel român, care a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române între anii 1864-1866

Constantin Petrescu s-a înrolat în cadrul Flotilei din Muntenia cu gradul de locotenent, fiind printre primii ofiţeri ai flotilei muntene. A fost numit la comanda uneia dintre cele trei canoniere intrate în dotare în anul 1845, deţinând şi comanda superioară a întregului grup de canoniere.
Numele său este legat de începuturile de organizare a unei flotile de război în Muntenia, în perioada modernă. Prin Decretul nr. 122 din 5 iulie 1850, Flotila Munteniei s-a constituit într-un corp aparte, iar Constantin Petrescu, care fusese înaintat la gradul de căpitan, a fost numit comandant al acestei flotile. După Unirea Principatelor Române şi unirea flotilelor din Muntenia şi Moldova într-un singur corp, printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 22 octombrie 1860, căpitanul Petrescu a fost numit în funcţia de ajutor al comandantului Corpului Flotilei, pe care a deţinut-o până în iulie 1861, din data de 9 decembrie 1860 având gradul de maior.
Pentru mai bine de un an şi-a întrerupt activitatea în flotilă, fiind numit în funcţia de prefect al judeţului Brăila, după care la revenirea în flotilă în ianuarie 1863 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel. După aproape un an, la data de 27 decembrie 1863, el a fost desemnat pentru a ocupa funcţia de comandant al Flotilei Române, funcţie pe care a deţinut-o până la data de 11 februarie 1866. În această perioadă, a fost înaintat la gradul de colonel în anul 1865.

Comandanţii Marinei Militare Române

Nicolae Dimitrescu-Maican

Nicolae Dimitrescu-Maican a deținut funcția de comandant al Flotilei Române în trei rânduri (1874, 1877 și 1879-1888) şi a avut gradul de general.

Nicolae Dimitrescu Maican s-a născut în anul 1846. El a fost primul român care a urmat studii de specialitate la Școala Navală din Brest (Franța), în perioada 1863-1865. După absolvirea cursurilor școlii franceze, a obținut gradul de sublocotenent și a mai rămas doi ani în Marina Franceză, fiind îmbarcat pe nava-școală de aplicație "Jean Bart".
În anul 1867, s-a reîntors în România, fiind avansat în 1868 la gradul de locotenent și numit comandant al navei "România". Este înaintat apoi la gradul de căpitan (1870) și i se încredințează comanda navei "Ștefan cel Mare", în 1871. La data de 1 ianuarie 1874 a fost avansat la gradul de maior și numit pentru prima dată în funcția de comandant al Flotilei Române, deținând această funcție doar până la 10 decembrie 1874.
După o perioadă de trei ani în care a funcționat ca ofițer de stat major al Marinei, la data de 1 aprilie 1877, maiorul Maican a primit pentru a doua oară comanda Flotilei Române, iar apoi la 28 aprilie 1877 i s-a încredințat și comanda bateriilor de coastă de la Calafat (formate din 16 tunuri și 12 mortiere de 120 mm). În această din urmă calitate, el s-a distins, la 7 noiembrie 1877, în operațiunea de scufundare a unei grupări de nave otomane, la care a participat direct. Pentru activitatea sa, maiorul Dimitrescu Maican a fost decorat cu Ordinele "Steaua României" și "Coroana României". Și de această dată a condus Marina Militară Română o perioadă scurtă, fiind avansat la gradul de locotenent colonel în data de 1 decembrie 1877, ocazie cu care a predat comanda flotilei maiorului Ioan Murgescu.
Locotenent-colonelul Nicolae Dimitrescu-Maican revine pentru a treia oară la comanda Flotilei Române la data de 8 aprilie 1879, deținând această funcție până la 10 mai 1888, pentru o perioadă de 9 ani, care s-a dovedit a fi deosebit de fertilă pentru procesul de organizare a Flotei Maritime de Război a României, după obținerea ieșirii la mare, prin Tratatul de pace de la Berlin (1878). În cei 9 ani cât a condus Flotila Română, Nicolae Dimitrescu-Maican a fost avansat la gradul de colonel (1880) și apoi la cel de general (1886). Pentru activitatea sa de organizare a Marinei Militare Române, generalul Maican a fost supranumit "ctitorul marinei militare".
În anul 1888, viața politică românească a fost zguduită de "Cazul colonelului Maican", un scandal de corupție în care au fost implicați mai mulți generali, printre care și prefectul Poliției Capitalei, generalul Radu Mihai și care a constituit (după opinia lui Constantin Argetoianu) una dintre cauzele căderii de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu. Generalul Maican a fost judecat pentru săvârșirea de acte de corupție, condamnat și degradat. A fost grațiat de către regele Carol I, care îl considera nevinovat. În restul vieții, Nicolae Dimitrescu-Maican a luptat pentru ca să i se revizuiască procesul și a obținut rejudecarea sa.
Înainte însă de rejudecarea procesului său, generalul Nicolae Dimitrescu-Maican a încetat din viață în anul 1902, la vârsta de numai 56 ani, în urma unui accident. La înmormântarea sa a participat întregul corp ofițeresc al Marinei Române în frunte cu secretarul general al Ministerului de Război.În semn de prețuire postumă, marinarii de la conducere din timpul primului război mondial au denumit o navă capturată de la ruși cu numele generalului degradat: Nicolae Dimitrescu-Maican.

Comandanţii Marinei Militare Române

Nicolae Steriade

Nicolae Steriade a deținut funcția de comandant al Flotilei Române între 1860 și 1864 şi a avut gradul de colonel.

Locotenentul Nicolae Steriade din Corpul Grănicerilor a fost transferat în Marină, fiind numit comandant al bricului goeletă "Emma", cea dintâi navă cu destinație militară din Flotila Moldovei, intrată în dotare în anul 1843. Începând din acest moment a înaintat în ierarhia militară până la gradul de colonel, obținut în anul 1854. În anii următori, el a comandat nava de brandvahta "Galați", de la gura Siretului.

După realizarea Unirii Principatelor Române, în anul 1859, colonelul Nicolae Steriade a fost numit comandant al Flotilei Moldovei. Prin Decretul din 22 octombrie 1860 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a decis unirea definitivă a flotilelor din cele două principate, iar colonelul Steriade a fost numit în funcția de comandant superior al întregului corp al flotilei. El a condus acest corp de armată până la data de 27 decembrie 1863. În această calitate, s-a implicat în procesul de dezvoltare și modernizare a flotilei.

La sfârșitul anului 1863, colonelul Steriade a revenit în Corpul Grănicerilor, fiind numit în funcția de inspector al cordonului Dunării.

Comandanţi ai Marinei Militare Române

Comandanţii Marinei Militare Române

Onoare şi Patrie

Colonel Nicolae Steriade 22 octombrie 1860 - 27 decembrie 1863

Colonel Constantin Petrescu 27 decembrie 1863 - 11 februarie 1866

Maior Scarlat Murguleț 11 februarie 1866 - 17 martie 1867

Maior Emanoil Boteanu 17 martie - 30 aprilie 1867

Maior Anton Barbieri 30 aprilie 1867 - 1 ianuarie 1874

General Nicolae Dimitrescu-Maican 1 ianuarie - 10 decembrie 1874

Contraamiral Ioan Murgescu 10 decembrie 1874 - 1 aprilie 1877

General Nicolae Dimitrescu-Maican 1 aprilie - 1 decembrie 1877

Contraamiral Ioan Murgescu 1 decembrie 1877 - 8 aprilie 1879

General Nicolae Dimitrescu-Maican 8 aprilie 1879 - 10 mai 1888

Contraamiral Ioan Murgescu 10 mai 1888 - 1 aprilie 1901

Contraamiral Emanoil Koslinski 1 aprilie 1901 - 1 aprilie 1909

Contraamiral Eustațiu Sebastian 1 aprilie 1909 - 9 ianuarie 1917

Comandor Nicolae Negru 9 ianuarie 1917 - 1 iunie 1918

Viceamiral Constantin Bălescu 1 iunie 1918 - 3 noiembrie 1920

Contraamiral Constantin Niculescu-Rizea 3 noiembrie 1920 - 30 octombrie 1925

Viceamiral Vasile Scodrea 7 noiembrie 1925 - 13 ianuarie 1934

Viceamiral Ioan Bălănescu 13 ianuarie 1934 - 2 noiembrie 1937

Amiral Petre Bărbuneanu 2 noiembrie 1937 - 6 septembrie 1940

Viceamiral inginer Eugeniu Roșca 21 septembrie 1940 - 16 iunie 1942

Viceamiral inginer Ioan Georgescu 16 iunie 1942 - 27 martie 1945

Amiral Petre Bărbuneanu 27 martie 1945 - 10 decembrie 1946

Comandor Eugeniu Săvulescu 10 decembrie 1946 - 1 noiembrie 1948

Comandor Ioan Cristescu 15 decembrie 1948 - 25 august 1949

Viceamiral Emil Grecescu 25 august 1949 - 20 septembrie 1952

Contraamiral Florea Diaconu 20 septembrie 1952 - 13 aprilie 1954

Contraamiral Mihail Nicolae 13 aprilie 1954 - 18 martie 1959

Contraamiral Florea Diaconu 30 martie 1959 - 19 aprilie 1961

Viceamiral Gheorghe Sandu 19 aprilie 1961 - 29 noiembrie 1963

Viceamiral inginer Grigore Marteş 29 noiembrie 1963 - 4 iulie 1973

Viceamiral Sebastian Ulmeanu 13 decembrie 1973 - 21 martie 1979

Viceamiral Ioan Muşat 21 martie 1979 - 30 decembrie 1989

Amiral Mihai Aron 30 decembrie 1989 - 12 aprilie 1990

Viceamiral comandor Gheorghe Anghelescu 26 aprilie 1990 - 1 mai 1997

Viceamiral doctor Traian Atanasiu 1 mai 1997 - 1 ianuarie 2002

Amiral Corneliu Rudencu 1 ianuarie 2002 - 31 martie 2004

Amiral doctor Gheorghe Marin 1 aprilie 2004 - 13 septembrie 2006

Contraamiralul de flotilă Dorin Dănilă 3 noiembrie 2006 - 3 iulie 2010

Contraamiralul de flotilă Aurel Popa 3 iulie 2010 - prezent

Instalaţii navale

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INSTALAŢIILE NAVALE

Elemente componente comune ale instalaţiilor cu tubulaturi şi ale celor care folosesc sisteme similare

3. Armături. Armăturile sunt dispozitive cu rol de dirijare a fluidului pe conducte sau pentru a modifica parametrii de stare (în general debitul şi sarcina) a acestor fluide.

Majoritatea armăturilor sunt constituite din valvule de diverse tipuri: cu ventil, cu sertar, de siguranţă, etc. – când diametrul interior de cuplare la tubulatură este mai mic de 32 mm (D_n < 32 mm) valvulele poartă denumirea de robineţi.

Având în vedere rolul funcţional al armăturilor acestea se clasifică astfel :

a) armături de trecere - reglează debitul închizând parţial sau total secţiunea de trecere:

b) armături de trecere şi reţinere – permite trecerea şi reglarea debitului în sensul săgeţii neînegrite: c) armături de distribuţie

casetă de distribuţie cu trecere

casetă de distribuţie cu reţinere

d) armături de manevră - realizează schimbarea sensului de circulaţie a fluidului în instalaţie.

Armăturile de manevră sunt construcţii compacte care trebuie să aibă indicaţii pentru manevre foarte clare.

e) armături de reglaj - au rolul de a regla valorile unor parametri ai fluidului din instalaţii, fie în sensul limitării (superioară - inferioară), fie în scopul menţinerii unui parametru la o valoare fixă optimă.

f) armături ce modifică faza unui agent de lucru – în această categorie sunt incluse oalele de condens utilizate în instalaţia de încălzire cu abur.

g) coturi şi derivaţii – realizează schimbarea direcţiei fluidului pe tubulaturi

f) servovalve – sunt valve comandate de la distanţă care pot realiza o serie de cerinţe ca: debite variabile corespunzătoare rolului funcţional al instalaţiei deservite, presiuni proporţionale cu un curent de intrare, etc. – acţionarea lor poate fi făcută electric, hidraulic sau pneumatic, etc.

Instalaţii navale

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INSTALAŢIILE NAVALE

Optimizarea diametrului tubulaturii în funcţie de cheltuielile de construcţie şi exploatare

La proiectarea unei instalaţii cu tubulaturi se cere ca aceasta să transfere un debit Q, la o viteză de transport v şi nelimitându-se pierderile de sarcină h, ceea ce se poate realiza cu o gamă largă de diametre d. Astfel, instalaţiile cu tubulaturi de diametre mari au pierderi de sarcină mici, cheltuieli de exploatare mici, dar cheltuielile de investiţii sunt mari.

Soluţia optimă este aceea în care cheltuielile legate de construirea şi exploatarea instalaţiei sunt minime.

Cheltuielile de construcţie depind de masa m_t a tubulaturii:

m_t = ρ₁π×d×s×L

unde: ρ₁ - este densitatea materialului tubulaturii [kg/m³]; d, s, L – diametrul, grosimea pereţilor şi lungimea tubulaturii.

Cheltuielile de construcţie C₁ sunt:

C₁ = k×p₁×ρ₁×π×d×s×L

unde: k este coeficientul de majorare a cheltuielilor de construcţie, datorită necesităţilor de montaj; p₁- costul unităţii de masă de tubulatură [lei/kg]

Pentru durata de exploatare a instalaţiei 1/p ani din totalul cheltuielilor de construcţie, revine anual cota A₁=pC₁ [lei/an]

Considerând H sarcina instalaţiei [m coloană apă] şi σ rezistenţa admisibilă a materialului tubulaturii, grosimea pereţilor s se poate exprima, în funcţie de presiunea interioară ρ_fgH (r_f fiind densitatea fluidului )cu relaţia:

s= ρ_f×g×H×d/2 ×s astfel încât se poate scrie că:

A₁=k₁d² şi

k₁=p×p×p₁k ×g×ρ₁ρ_fLH /2σ

Toate mărimile incluse în constanta k₁ sunt independente de diametru.

Cheltuielile de construcţie pentru maşinile hidropneumatice ale instalaţiilor depind de puterea instalată:

P₂=ρ_fgQh/1000η [kw]

Dacă p₂ [lei/kw] este costul specific al maşinilor, cheltuielile anuale de amortizare a maşinilor, A₂ sunt:

A₂ = p₂p×ρ_fg×Q×h /1000×η

sau ţinând cont de variaţia parabolică a sarcinii cu debitul rezultă:

A₂=k₂d^-5 [lei/an] unde k₂=8×10³p₂ ρ_f pQ³λl /p²η

Mărimea k₂ este independentă de diametru.

Cheltuielile anuale de exploatare A₃ reprezintă costul energiei consumate anual prin frecări. Puterea P₃ necesară învingerii rezistenţelor h este :

P₃=10^-3 ρ_fghQ

Energia pierdută anual pin frecare pentru t ore de funcţionare a instalaţiei este: E=t×P₃ [kwh/an]

Notând p₃[lei/kwh], costul energiei consumate, se poate scrie:

A₃=k₃d^-5 [lei/an] unde k₃=8×10³p₂ ρ_f pQ³λl /p²

Toate mărimile incluse în expresia lui k₃ sunt de asemenea independente de diametru d.

Cheltuielile anuale de construcţie şi exploatare sunt minime când suma A=A₁+A₂+A₃ este minimă, soluţie a ecuaţiei obţinută prin derivarea lui A.

Ţinând cont de relaţiile de mai sus se poate scrie:

A=k₁d²+(k₂+k₃)d^-5

Suma A este minimă pentru diametrul care constituie soluţia ecuaţiei:

∂A/∂d=0=2k₁d-5(k₂+k₃)d^-6

deci valoarea optimă a diametrului este:

Instalaţii navale

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INSTALAŢIILE NAVALE

Elemente componente comune ale instalaţiilor cu tubulaturi şi ale celor care folosesc sisteme similare

Instalaţiile navale au multe elemente constructive comune, dintre care: maşinile hidropneumatice (pompe şi motoare hidraulice), tubulaturile, armăturile, elemente de comandă şi control, racordurile flexibile, tancurile de depozitare şi consum, compensatoarele de dilataţie şi comprimare a conductelor, suporţii pentru fixarea tubulaturilor şi armăturilor, etc.

1) Maşini hidropneumatice. Maşinile hidropneumatice sunt dispozitive din componenta instalaţiilor navale, care au ca scop de funcţionare modificarea nivelului energetic al fluidului, ce deserveşte instalaţia respectivă, prin conversie mecano-hidraulică. După tipul conversiei maşinile hidropneumatice se clasifică în:

a) motoare hidropneumatice - unde are loc conversia energiei hidropneumatice P_h în energie mecanică P_m:

P_h= QH → η → P_m= Mω

b) generatoare hidropneumatice - unde are loc conversia energiei mecanice P_m în energie hidropneumatică P_h:ω

P_m= Mω → η → P_h= QH

c) transmisii hidropneumatice - unde energia mecanică P_m se transferă în energie hidropneumatică P_h şi apoi tot în energie mecanică P_m¹:

P_m → η₁ → P_h→ η2 → P_m¹

După principiul de realizare a conversiei energetice maşinile hidropneumatice se clasifică:

- maşini hidropneumatice cu principiu dinamic de funcţionare - sunt maşinile ce utilizează energia cinetica a vânei de fluid (presiunea dinamică);

- maşini hidropneumatice cu principiu static de funcţionare - sunt maşinile la care conversia de energie se face prin modificarea volumului de lucru.

Pornind de la aceste principii de funcţionare, maşinile hidraulice utilizate pe navă se pot cataloga conform tabelului ai jos:

La bordul navei maşinile hidropneumatice sunt foarte răspândite şi se regăsesc în componenţa instalaţiilor navale într-o gamă constructivă foarte largă.

2) Tubulaturi. Tubulaturile sunt trasee realizate din ţevi de diferite tipuri, în funcţie de rolul, utilitatea instalaţiei şi natura fluidului transferat.

Preponderent, la bordul navei se întâlnesc tubulaturile realizate din ţevi de otel în variantele: ţevi laminate şi ţevi trase pentru dimensiuni mici, ţevi sudate (pe generatoare sau elicoidal) şi ţevi turnate pentru diametre mari. Ţevile din cupru şi aliajele sale, care sunt utilizate la bordul navei, se întâlnesc în special la schimbătoarele de căldura şi în locurile unde există pericol de explozie prin lovirea ţevii. Tubulatura este caracterizată de diametrul nominal D_N, de diametrul interior d_n şi de presiunea nominala p_n. Armăturile de trecere între ţevi se execută la valoarea diametrului interior şi toate aceste dimensiuni sunt standardizate (de obicei în ţoli). Presiunea nominală p_n reprezintă valoarea medie a presiunii de funcţionare a instalaţiei în timp.

Observaţie: Pe tubulaturi poate fi întâlnită şi o valoare extremă a presiunii, numită presiune maximă. În acest caz presiunea maximă reprezintă 0,9 din presiunea la care se deschide valvula de siguranţă montată pe instalaţie.

Grosimea peretelui tubulaturii s se determina cu relaţia s = s₀ + b + c

unde : s₀ - grosimea peretelui din considerente de rezistenţă;

b - adaos datorită subţierii la îndoire;

c - adaos ce ia în calcul coroziunea datorată lichidului transferat.

Considerând semnificaţia mărimilor: D - diametrul exterior al tubulaturii; p - presiunea maxima în instalaţie; σ_α- rezistenţa admisibila la tracţiune; φ - coeficient ce ţine cont de procesul tehnologic de obţinere a ţevii (j = 1 pentru ţevi laminate şi trase; j >1 pentru ţevi sudate); R - raza de curbura a cotului de îndoit, se pot determina componentele principale ale grosimii peretelui tubulaturii.

Observaţie: Tubulaturile din oţel, prin care circulă apa de mare, trebuie supuse operaţiunii de zincare, în vederea protejării la coroziune.