Comandanţii Marinei Militare Române

Constantin Bălescu

Viceamiralul Constantin Bălescu (n. 1864, Turnu Severin-d. 1929, Bucureşti) - sublocotenent (1883), după absolvirea Şcolii Navale din Brest şi parcurgerea unui stagiu de aspirant în Marina franceză; viceamiral (1920, în ultimul an în care s-a aflat la conducerea Marinei) -, s-a remarcat în timpul operaţiunilor militare desfăşurate în timpul primului Război Mondial, sub comanda sa, în vara şi toamna anului 1917, când bateriile Marinei şi artileria monitoarelor au bombardat cu multă eficacitate poziţiile inamice de la Tulcea şi Galaţi, Marina înregistrând succese notabile.

La funeraliile sale, în anul 1929, căpitan-comandorul Octavian Nedelcu a remarcat: "Amiralul Bălescu a reprezentat în marină, în cea mai înaltă accepţiune, ideea de muncă, cinste şi pricepere şi toată lumea în marină ştie că el n-a avut partizani, ci numai admiratori ai acestei întreite valori", iar comandorul Ioan Bălănescu a subliniat că regretatul amiral "a pus jaloanele marinei moderne (...). Marele său merit este că a căutat prin toate mijloacele ca pregătirea tehnică a ofiţerilor să fie însoţită de o solidă instrucţie şi educaţie morală, întemeiatăpe cultul datoriei şi al patriei".
Constantin Bălescu a deveniit elev al Şcolii Navale din Brest, la 15 septembrie 1881. Devenit aspirant în Marina franceză, între 1882-1883, a efectuat o călătorie în jurul lumii la bordul navei-şcoală franceze "Reine Blanche", experienţă care i-a permis acumularea unui volum important de cunoştinţe de navigaţie, tactice şi tehnice. La întoarcerea în ţară, la 1 august 1883, a fost avansat la gradul de sublocotenent în Corpul Flotilei.
În primii ani de activitate a ocupat o serie de funcţii în cadrul Inspectoratului Porturilor. 
A fost ambarcat pe o şalupă de Grăniceri (20 iulie 1886), bricul "Mircea" (16 aprilie 1887), şalupa "Smârdan" (15 mai 1887) şi şalupa "Rahova" (27 noiembrie 1887). 
În perioada 1 mai 1889 - 1 mai 1892 a fost îmbarcat pe crucişătorul "Elisabeta". A participat la voiajele de instrucţie ale navei în Marea Mediterană. În timpul primei călătorii, la Istanbul, sultanul Abdul Hamid al II-lea l-a decorat cu Ordinul "Medgidie", în grad de ofiţer. "Ca ofiţer de calcule şi tir s-a condus în mod excelent. Este capabil, instruit, inteligent şi studios" - îl carateriza comandantul "Elisabetei", colonelul Vasile Urseanu.
La 10 mai 1891 a fost înaintat la gradul de căpitan, fiind repartizat la Arsenalul Flotilei. La 8 aprilie 1892, a revenit la Inspectoratul Porturilor, unde a îndeplinit funcţia de comandant al Companiei I a portului Sulina şi al staţionarului "Bistriţa", navă destinată serviciului de carantină.
Întrucât în 1892 pe coastele Rusiei şi cele ale Asiei izbucnise o epidemie de holeră, la Sulina s-au primit ordine severe privind intrarea în port a navelor provenind din ţările contaminate. În această situaţie s-a produs un incident, provocat de pasagerul rus "Olga" care, sfidând regulile regimului de carantină, şi-a continuat drumul spre intrarea în port, fără a ţine cont de avertismentele primite din partea şalupei româneşti "Rahova". După două lovituri de avertizare, la ordinul său şalupa a executat cu tunul de la bord o lovitură în catargul din prova navei, avariindu-i coşul. În aceste împrejurări, comandantul navei ruse s-a decis să oprească şi să respecte măsurile hotărâte de guvernul român. Pentru promptitudinea şi corectitudinea de care a dat dovadă în timpul acestui incident, Bălescu a fost decorat cu Ordinul "Coroana Românei" în grad de cavaler. "Căpitanul Bălescu C. s-a condus foarte bine în serviciile sale de la Sulina. A supravegheat bine serviciul de carantină de la Sulina. Are conduita morală foarte bună. Este un ofiţer de viitor care va aduce însemnate servicii Flotilei, prin instrucţia şi tactul său corect" - a apreciat comandantul Flotilei, colonelul Ioan Murgescu.
La 28 aprilie 1894 Constantin Bălescu s-a îmbarcat pe nava-şcoală "Mircea". De la 1 martie 1895 a funcţionat timp de un an la Administraţia Centrală a Războiului din cadrul Ministerului de Război, iar de la 1 aprilie 1896 a revenit la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor, în funcţia de căpitan de port clasa I.
Începând cu data de 1 aprilie 1897, a preluat funcţia de comandant secund al crucişătorului "Elisabeta", navă cu care a participat la efectuarea unor lucrări hidrografice ale portului Constanţa şi ale radei acestuia, la trageri de artilerie la ţintă şi la lansări de torpile.
La 1 aprilie 1898 maiorul Constantin Bălescu a fost numit comandantul bricului "Mircea". În acest an "Mircea" a navigat numai în Marea Neagră. La Euxinograd (Varna), în calitate de comandant al navei-şcoală româneşti, maiorul Bălescu a fost primit în audienţă de principele Ferdinand al Bulgariei, care l-a decorat cu Ordinul "Sf. Alexandru", clasa a IV-a. O dată cu punerea în aplicare a Legii de organizare a Marinei Militare din 1898 şi cu mutarea Şcolilor Marinei la Constanţa, Constantin Bălescu, a fost numit comandantul acestora. În această calitate, ofiţerul a depus eforturi susţinute pentru aducerea şcolilor la Constanţa şi instalarea lor într-un imobil adecvat.
Aflat la conducerea Şcolilor Marinei, a redactat cursurile "Războiul maritim", "Cursul de navigaţie şi hidrografie", "Morala militară" care, expunând principii şi metode de acţiune ale Marinei Militare ca şi norme de educaţie morală întemeiată pe cultul datoriei şi al patriei, au constituit o bază de cunoştinţe profesionale şi etice pentru ofiţerii care au trecut prin aceste şcoli sau prin Şcoala de Război, unde a fost profesor şi director.
Pentru activitatea depusă în această funcţie, prin Î. D. nr. 2445/1900, a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de ofiţer.
De la 1 aprilie 1901 a preluat comanda crucişătorului "Elisabeta". Cu prilejul vizitei la Constanţa a cuirasatului "Rostislav" şi a escadrei ruse, comandantul crucişătorului "Elisabeta" a fost decorat cu Ordinul rus "Sf. Stanislas", clasa a II-a. "Este bine cunoscut de toţi şefii săi pentru a mai fi nevoie să fie notat detaliat. Asemenea şi valoarea sa personală îl plasează între excelenţii ofiţeri superiori ai acestei arme" – îl aprecia în octombrie 1901 comandantul Diviziei de Mare, căpitan-comandorul Sebastian Eustaţiu. În calitate de comandant al crucişătorului, a executat, împreună cu bricul "Mircea", o recunoaştere a coastei Asiei şi a Bosforului. În prezenţa ministrului de Război, Dimitrie A. Sturdza, a condus un exerciţiu de lansare a unei torpile, pe timp de zi şi de noapte, ultima fiind o premieră pentru ofiţerii specializaţi în Arme sub Apă. 
Între 1 aprilie 1902-aprilie 1905 a funcţionat la Administraţia Centrală a Războiului.
La 28 noiembrie 1903 a fost avansat la gradul de căpitan-comandor, iar la 28 octombrie 1904 a fost decorat cu "Semnul onorific de aur pentru serviciul de 25 de ani".
La 1 aprilie 1905 a preluat comanda Diviziei de Mare şi a crucişătorului "Elisabeta". În această calitate, la 15 mai 1905, a participat la botezul noii nave a S. M. R., pasagerul "România". 
În iunie 1905, când cele trei nave de război ale flotilei ruse din Marea Neagră - cuirasatul "Kneaz Potemkin Tavriceski", torpilorul "Tsuape" şi torpilorul "Flagg", ale căror echipaje s-au răzvrătit -, au ancorat în rada portului Constanţa, ofiţerul a fost pus într-o situaţie similară cu cea produsă în 1892 în legătură cu pasagerul rus "Olga", fiind obligat să-şi asume libertarea de decizie într-o problemă delicată, cum era cea a debarcării marinarilor în portul Constanţa. În timpul unei convorbiri pe care a avut-o cu Matiuşenko, conducătorul marinarilor revoluţionari ruşi, consultând "Codul internaţional", potrivit căruia nu exista un tratat de extrădare cu Rusia, Constantin Bălescu a garantat viaţa şi libertatea celor aproape 800 de marinari ruşi, membri ai echipajelor răsculate, respingând în modul cel mai categoric orice posibilitate juridică de extrădare.
Decizia sa a fost apreciată la justa sa valoare, fiind decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de comandor.
În urma comenzii în Imperiul Austro-Ungar şi respectiv în Anglia, a 4 monitoare şi 8 vedete fluviale pentru flota fluvială, în anul 1906 a fost însărcinat să supravegheze recepţia tuturor navelor şi materialelor comandate în şantierele din Triest şi Londra.
La 10 mai 1907 a fost avansat la gradul de comandor.
Dintr-un raport înaintat la 13 iunie 1907 de Constantin Bălescu Ministerului de Război, aflăm că acesta se afla la Londra, recepţionând, în urma încercărilor efectuate, vedetele fluviale construite în şantierul englez. La 1 ianuarie 1908 a fost numit directorul Arsenalului Marinei din Galaţi, funcţie pe care a îndeplinit-o până în 1911, simultan cu cea de comandant al Diviziei de Dunăre.
La 16 februarie 1909 i-a fost conferit Ordinul austriac "Coroana de Fier" clasa a II-a, iar în anul 1912 Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler.
La 24 iunie 1912 a fost numit în S. M. G., iar din 1913 a fost numit şeful Secţiei Marinei din cadrul Ministerului de Război, funcţie pe care a îndeplinit-o atât în timpul campaniei militare din 1913 cât şi în primul an de participare a României la marea conflagraţie mondială, în 1916-1917.
La 10 mai 1913 a fost avansat la gradul de contraamiral. A fost decorat cu Medalia "Avântul Ţării". 
Ca director al Serviciului Marinei din Marele Cartier General a avut răspunderi importante pe linia elaborării ordinii de bătaie, a emiterii ordinelor de acţiune, a aprovizionării Marinei, de care s-a achitat cu bine. "În această calitate a participat la lucrările privitoare Marinei: pregătirea mobilizării pe timpul campaniei din Bulgaria. Un sfătuitor competent şi luminat, ca auxiliar pentru execuţie de toată nădejdea. În toate lucrările de mobilizare să fie consultat în ceea ce priveşte concursul Marinei la transporturi, apărarea frontului în cooperarea marinei cu trupele de uscat pentru că are judecată dreaptă şi idei precise. Vede just şi departe" – remarca şeful Statului Major General, generalul Alexandru Averescu.
Prin Î. D. R. nr. 1909 din 7 mai 1916 în calitate de director superior al Marinei în Ministerul de Război, a fost numit preşedinte al Comitetului Consultativ al Marinei.
În 1917 a preluat comanda Marinei Militare.
În primul război mondial a dirijat şi îndrumat, din Marele Cartier General, acţiunile Marinei Române pe fronturile Dunării şi Mării Negre. Pentru modul în care s-a achitat de sarcini în timpul primului război mondial a fost recompensat de aliaţi cu Ordinele ruse "Sf. Vladimir" clasa a III-a şi "Sf. Ana" clasa a II-a cu spade şi stea şi cu Ordinul francez "Legiunea de Onoare" în grad de ofiţer.
Sub comanda sa, în vara şi toamna anului 1917, când bateriile Marinei şi artileria monitoarelor au bombardat cu multă eficacitate poziţiile inamice de la Tulcea şi Galaţi, Marina a înregistrat succese.
Prin misiunile îndeplinite în acest an de război, Marina a facilitat acţiunile operative ale armatei române, împiedicând trecerea Dunării de către inamic. În 1918 flota a participat la ocuparea porturilor dunărene şi la scoaterea barajelor de mine. Constantin Bălescu a fost preşedintele Comisiei Româno-Ruse şi a semnat, la 14 ianuarie 1918, la Brăila, Convenţia Specială a Comisiei de Armistiţiu a Puterilor Centrale (Armistiţiul de la Focşani).
În condiţiile demobilizării marinarilor din Flota de operaţiuni pe Dunăre, ministrul de Război a aprobat cererea sa în legătură cu întoarcerea în ţară a echipajelor navelor noastre comerciale, închiriate Flotei ruse pe perioada războiului, care se aflau la Sevastopol, baza principală a Flotei ruse din Marea Neagră, ocupată de inamic.
Activitatea Marinei Române în acest război nu s-a încheiat însă o dată cu demobilizarea echipajelor. Astfel, în octombrie 1918, fiind decretată a doua mobilizare, la ordinul său navele au îndeplinit misiuni de capturare a materialului naval german şi de alungare a echipajelor inamice.
Contraamiralul Bălescu C. a fost însărcinat cu comanda Marinei Militare de la începutul campaniei, - aprecia şeful Marele Stat Major, generalul de corp de armată Constantin Prezan – cum însă marina noastră a fost pusă, până acum în urmă, sub ordinea rusă, contraamiralul a îndeplinit mai mult o funcţie de inspector al Marinei, stând la Marele Cartier General, serviciu de care s-a achitat prea bine. A fost delegat de Marele Cartier General în comisia de armistiţiu, în ce priveşte chestiunile de apă, însărcinare de care s-a achitat în mod cât se poate de bine.
La 1 noiembrie 1920, în conformitate cu Î. D. R. nr. 4733/3.11.1920, fiind avansat între timp la gradul de viceamiral, Constantin Bălescu a demisionat, predând comanda Marinei la 3 noiembrie 1920. În acelaşi an a îndeplinit funcţia de preşedinte al Comitetului Consultativ al Marinei.
Menţionăm că de-a lungul carierei, viceamiralul Constantin Bălescu a publicat numeroase articole în revistele de specialitate şi a susţinut conferinţe de specialitate precum: "Războiul maritim", "Navigaţie şi hidrografie", "Morala armatei", "Filizofia armatei", "Filozofia războiului", "Fundamentul ştiinţific al ierarhiei", care s-au bucurat de o unanimă apreciere. 
Înpreună cu locotenent-comandorul Paul Rădulescu, a întocmit capitolele de marină pentru "Enciclopedia Română", publicată la Editura W. Krafft din Sibiu, între anii 1898-1904, de dr. Corneliu Diaconovici din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiei pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român.
A fost membru al Societăţii Geografice Române, preşedintele Cercului Militar şi membru al Tribunalului Maritim.

Comandanţii Marinei Militare Române

Nicolae Negru

Contraamiralul Nicolae Negru (n. 1868, Bucureşti-d. 1940, Constanţa) s-a distins în timpul operaţiunilor desfăşurate de navele româneşti în timpul Războiului de Reîntregire Naţională (1916-1918), în calitate de comandant al Escadrei de Dunăre, acoperindu-se de glorie în luptele de la Turtucaia, Rasova, Mârleanu, Topalu ş. a. A parcurs gradele militare de la sublocotenent (1889), după ce a absolvit Şcoala de Marină din Galaţi şi Academia Navală din Livorno, până la contraamiral (1919), în funcţia de comandant al Marinei având gradul de comandor (primit în anul 1915).

În anul 1884 după absolvirea Şcolii de Marină din Galaţi, Nicolae Negru a urmat cursurile Academiei Navale din Livorno. Tânăr sublocotenent, în anul 1889 a fost repartizat la Depozitele Flotilei. În anul 1892 a fost avansat la gradul de locotenent, fiind numit în statul major al crucişătorului "Elisabeta", cu care a participat la serbările columbiene. 
Între anii 1893-1895 a fost comandant pe "Alexandru cel Bun" şi torpilorul "Năluca".
La 1 noiembrie 1896 a fost avansat la gradul de căpitan şi a fost repartizat pe crucişătorul "Elisabeta". La bordul acestei nave a efectuat un voiaj la Odessa, participând la manevrele din Marea Neagră şi la campania de navigaţie, cu escale în porturile Sinope, Trebizonda, Platana, Vona, Samsun şi Benderecli. În anul 1897 a preluat comanda canonierei "Fulgerul", respectiv a puitorului de mine "Alexandru cel Bun" din cadrul Diviziei de Dunăre. Sub comanda sa, puitorul de mine a participat la salvarea oamenilor şi vitelor din satele riverane Dunării, afectate de inundaţiile din primăvara anului 1897. 
În iunie 1897 s-a mutat la Depozitul Echipajelor Flotilei, iar la 1 aprilie 1898, a revenit la Divizia de Mare, pe crucişătorul "Elisabeta", cu care a efectuat un voiaj în Marea Neagră, vizitând porturile Burgaz şi Varna. Cu prilejul acestor vizite a fost distins cu Ordinul bulgar "Sf. Alexandru " clasa a V-a.
În anul 1900 s-a mutat la Apărarea Porturilor Fluviale, în calitate de comandant al Companiei Chilia şi al canonierei "Fulgerul". "Căpitanul Negru posedă bine cunoştinţele armatei şi caută să şi le mai dezvolte – a apreciat, la 7 octombrie 1900, comandantul Apărării Porturilor Fluviale, locotenent-comandorul Nicolae Negrescu. "Comandant al companiei Chilia şi al bastimentului "Fulgerul", s-a achitat bine şi în mod inteligent de toate îndatoririle sale în ce priveşte compania".
În anul 1900 a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de cavaler.
În perioada 1 aprilie 1901-septembrie 1903 a fost detaşat la S. M. R., comandând succesiv cargoul "Turnu Severin" şi pasagerul "Principesa Maria".
După încheierea detaşării la S. M. R., a revenit la Divizia de Mare. Din aprilie 1904 a fost şeful Serviciului de Artilerie şi Torpile din cadrul C. M. M. Serveşte cu activitate şi pricepere, posedând o bună instrucţie profesională– constata la 1 noiembrie 1904 comandantul Marinei, comandorul Emanoil Koslinski. Conduită şi ţinută exemplară.
La 1 aprilie 1905 fost numit căpitanul Portului Constanţa, la 7 aprilie 1905 fiind avansat la gradul de locotenent-comandor. În iunie 1905, cu prilejul prezenţei în portul Constanţa a cuirasatului rus "Cneaz Potemkin Tavriceski", deturnat de marinarii insurgenţi, prin diplomaţia şi energia sa, a reuşit să determine echipajul cuirasatului să predea nava autorităţilor române şi să debarce în portul Constanţa. Pentru meritele sale, în vara anului 1905 a fost distins cu Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler. 
La 1 aprilie 1906 a fost detaşat la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor, la Galaţi. În calitate de consilier comunal, a fost numit preşedintele delegaţiei de marinari români participanţi la Conferinţa de la Geneva din 1906. Anul următor a revenit pe crucişătorul "Elisabeta", cu care a participat la o serie de ieşiri în mare, apoi i s-a încredinţat comanda bricului "Mircea", fiind decorat cu "Semnul onorific pentru 25 de ani de serviciu". Aflate sub comanda sa, la 5 mai 1908 bricul "Mircea" şi canoniera "Griviţa" au primit în portul Sulina vizita cuirasatului "Sinope" şi a canonierei "Zoneţ", aflate sub comanda amiralului rus Nolken.
Prin Î. D. R. nr. 1214 din 8 aprilie 1909 a fost avansat la gradul de căpitan-comandor, fiind mutat şef de Stat Major în C. M. M. şi ales membru în Consiliul de onoare al Marinei Militare. Ca şef de Stat Major al Marinei, în anul 1909 a întreprins o călătorie pe Dunăre în zona Galaţi-Reni- Cernavodă-Silistra, aducând datele necesare pentru întocmirea lucrărilor de stat major.
În aceeaşi perioadă, a funcţionat şi ca profesor al Şcolii Navale Superioare din Constanţa, unde a predat cursurile de Navigaţie şi Manevre, redactând cursul de "Apărări submarine". Ulterior, a fost numit profesor de limbă italiană la Şcoala Superioară de Comerţ, respectiv director al Marinei în Ministerul de Război. 
În octombrie 1910 a fost numit comandantul crucişătorului "Elisabeta", cu care a desfăşurat programul de instrucţie practică a elevilor Şcolii de Artilerie, Geniu şi Marină. Pe timpul manevrelor organizate în anul 1911, a întâmpinat crucişătorul turc "Medjidie" şi apoi escadra rusă sosită în vizită la Constanţa. Pentru merite deosebite a fost distins cu Ordinul "Coroana României" în grad de ofiţer şi Ordinul rus "Sf. Stanislas" în grad de comandor. "Prin modul său de a servi şi graţie studiilor ce a făcut la Academia Navală de la Livorno, căpitan-comandorul Negru Nicolae merită a înainta în mod excepţional" - aprecia la 31 octombrie 1912 comandantul Diviziei de Mare, căpitan-comandorul Rădulescu. Fiind mobilizat şi armat de război, în condiţiile izbucnirii primului război balcanic, crucişătorul s-a deplasat la Istanbul cu misiunea de a asigura protecţia populaţiei româneşti, a Legaţiei şi Consulatului român din capitala Turciei. În seara zilei de 8 noiembrie 1912, a debarcat trei gărzi care, prin disciplina şi tactul lor, au contribuit la păstrarea ordinei şi chiar la stingerea unui mare incendiu, izbucnit în cartierul Pera.
În iunie 1913 o dată cu izbucnirea celui de-al doilea război balcanic, a fost mobilizat la partea activă, pentru faptele sale de arme fiind distins cu Medalia "Avântul Ţării".
Până la intrarea României în primul război mondial, în anul 1914, a fost subşef de Stat Major la C.M.M., fiind decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de ofiţer. În anul 1915, a fost numit comandantul Depozitelor Generale. 
La data de 10 mai 1915 a fost avansat la gradul de comandor. La 1 aprilie 1916, a fost numit director al Marinei în Ministerul de Război, iar la data de 15 mai 1916 a preluat comanda Escadrei de Dunăre. Sub comanda sa, Escadra de Monitoare şi Vedete s-a acoperit de glorie în luptele de la Turtucaia, Rasova, Mîrleanu, Topalu etc.
La 15 decembrie 1916 a fost numit comandantul Flotei de operaţiuni pe Dunăre iar la 8 ianuarie 1917 a fost numit comandantul Marinei, în locul contraamiralului Sebastian Eustaţiu, mutat în Ministerul de Război. La 1 iunie 1918, a preluat comanda Diviziei de Mare, în locul căpitan-comandorului Ioan Bălănescu.
Pentru activitatea desfăşurată în război, Nicolae Negru a fost distins cu Ordinul "Sf. Vladimir" clasa a III-a cu spade. După război, până în anul 1925, când trecut în rezerva armatei, a îndeplinit cu gradul de contraamiral, funcţia de membru în Comitetul Consultativ al Marinei şi comandant superior al Şcolilor Marinei.
În timpul activităţii sale a publicat numeroase pagini din istoria Marinei române, întâmplări romanţate din activitatea marinarilor, precum şi o lucrare despre acţiunile marinei militare în anii primului război mondial. După pensionare a fost ales preşedinte al Breslei Marinarilor din Constanţa

Comandanţii Marinei Militare Române

Eustatiu Sebastian

Contraamiralul Sebastian Eustaţiu (n. 1856, Bucureşti-d. 1943), care a parcurs gradele militare de la sublocotenent (1877), odată cu absolvirea Şcolii de Ofiţeri din Bucureşti, la contraamiral (1909), grad primit în anul în care a fost numit la comanda Marinei Militare. A fost recunoscut pentru performanţa salvării bricului "Mircea", la comanda căruia se afla, din furtuna întâmpinată în anul 1888 în Marea Neagră -, a emis, la 15 august 1916, ordinul de intrare a Marinei Militare Române în primul Război Mondial: "Marinari, suntem în război cu Austro-Ungaria. Să avem ochiul deschis şi braţul gata să lovim tot ce ne va sta în cale, pentru dezrobirea fraţilor noştri. Aştept de la marinarii noştri fapte mari şi înălţătoare. Acest război pe viaţă şi pe moarte să arate ţării rostul Marinei de Război şi faptele sale să rămână pe veci înscrise în istoria ţării. Să trăiască întregul neam românesc".

Sebastian Eustaţiu a urmat începând din anul 1872 Şcoala Copiilor de Militari din Iaşi, iar din 1875 Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti, pe care a absolvit-o în iunie 1877, cu gradul de sublocotenent.
Repartizat la Regimentul 4 Linie, a participat la Războiul de Independenţă, distingându-se în timpul luptelor de la Griviţa şi Smârdan. Pentru meritele sale militare din această campanie, în 1878-1879 a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" clasa a V-a, Crucea "Trecerea Dunării", Medalia "Apărătorii Independenţei" şi "Medalia comemorativă" rusă.
La 15 iulie 1879 a fost repartizat în Corpul Flotilei. La 8 aprilie 1881, a fost avansat la gradul de locotenent şi trimis în Franţa pentru a urma cursurile Şcolii Navale din Brest. După absolvire, s-a ambarcat pe nava franceză "La Loire" cu care, în anii 1884-1885, a efectuat ocolul pământului. În Oceanul Atlantic, velierul a întâmpinat în luna mai 1885, un puternic ciclon care a durat două zile şi două nopţi, din care nava a ieşit cu velele, vergile şi arboreţii rupţi.
La revenirea în ţară, la 8 aprilie 1886 a fost înaintat la gradul de căpitan şi numit în funcţia de ofiţer secund pe bricul "Mircea". La 1 august 1886 a fost mutat la Depozitul Flotilei, iar în 1887 a preluat comanda canonierei "Griviţa".
În anul 1888 a fost numit comandant al bricului "Mircea" şi director al Şcolii Copiilor de Marină din Galaţi. Nu pot uita dragostea sa părintească - îşi amintea viitorul viceamiral Mihail Gavrilescu - grija mare ce punea pe tot ce ne privea, pentru hrană, pentru educaţie şi instrucţie.
Sub comanda sa, la 18 mai 1888 bricul a plecat din Sulina, urmând să efectueze exerciţii în mare timp de 3-4 zile. În timpul acestei ieşiri în mare, nava a fost surprinsă de o puternică furtună, descrisă ulterior de scriitorul marinar Jean Bart. Având experienţa furtunii din Oceanul Atlantic, Sebastian Eustaţiu a izbutit să adăpostească bricul, pe jumătate distrus, în Bosfor şi să defileze prin faţa navelor care nu îndrăzniseră să pătrundă în Marea Neagră. La Istanbul a emis un O. Z. prin care a evidenţiat faptul că oamenii şi elevii au fost la înălţimea datoriei lor cu ocazia furtunii şi a fost felicitat de sultanul Abdul Hamid, impresionat de incredibila performanţă a bastimentului românesc. După efectuarea reparaţiilor, bricul a executat partea a doua a campaniei de instrucţie pe ruta Istanbul-Pireu-Navarin-Messina-Neapole-Civita Vechia-Livorno-La Spezia-Toulon-Barcelona-Palma-Alger-La Goulette-Malta-Caneea-Istanbul-Constanţa-Sulina-Galaţi.
În anul 1889 a preluat comanda navei "România", cu care a efectuat campania de instrucţie pe Dunăre. 
La 1 martie 1892 a fost repartizat la Inspectoratul Porturilor, în calitate de căpitan de port clasa I. În anul 1894 a revenit la comanda bricului "Mircea", participând cu acesta la serbarea inaugurării Canalului Sulina şi la campaniile de instrucţie executate în Marea Neagră, respectiv a doua pe ruta Bosfor, Dardanele, Arhipelag, Taranto, Ancona, Veneţia, Triest, Pola, Istanbul.
În 1894 a fost decorat cu Ordinul "Crucea României" clasa a V-a şi clasa a IV-a şi Ordinul francez "Legiunea de Onoare" în grad de ofiţer.
De la 1 aprilie 1896 a funcţionat ca ofiţer secund pe crucişătorul "Elisabeta" cu care a efectuat un voiaj de instrucţie în Marea Neagră. La 1 februarie 1897 a fost numit şeful Serviciului de Stat Major al Marinei, iar de la 1 aprilie 1898 a preluat comanda crucişătorului "Elisabeta", fiind comandant ad-interim al Diviziei de Mare.
La 1 ianuarie 1898 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel.
La 1 octombrie 1899 a revenit în funcţia de şef de Stat Major la Comandamentul Marinei, conferindu-i-se "Semnul onorific de aur pentru 25 de de serviciu".
La 1 aprilie 1901, a preluat comanda Diviziei de Mare. Cu prilejul vizitei, în vara anului 1901, a cuirasatului rus "Rostislav" şi a unei escadre ruse, a fost decorat cu Ordinul rus "Sf. Ana" clasa a II-a. Prin Î. D. R. nr. 1609/1902 i s-a conferit Ordinul "Steaua României" în grad de ofiţer. 
Întorcând vizita escadrei ruse la Constanţa, în septembrie 1903, crucişătorul "Elisabeta" a efectuat o vizită la Sevastopol unde Sebastian Eustaţiu a fost decorat cu cel mai înalt grad al Ordinului rus "Sf. Stanislas". La 16 aprilie 1904 a fost avansat la gradul de comandor.
În iunie 1906 a fost numit preşedintele comisiei de recepţie a vedetelor fluviale comandate în Anglia. La 15 aprilie 1907 a preluat comanda Diviziei de Dunăre, iar 1 aprilie 1909 l-a înlocuit pe contraamiralul Emanoil Koslinski la comanda Marinei Militare. 
La 7 aprilie 1909 a fost avansat la gradul de contraamiral şi numit preşedintele Comitetului Consultativ al Marinei Militare şi al Consiliului de Onoare al acestuia. De la data de 1 aprilie 1901, a îndeplinit prin cumul şi funcţia de director superior în Ministerul de Război, iar de la data de 1 aprilie 1911 pe cea de inspector general al Marinei.
Prin transformarea în 1909 a Şcolii de Aplicaţii a Sublocotenenţilor în Şcoala Navală Superioară şi a Şcolii de Marină în Şcoala de Submecanici şi Submaiştri de Marină, ambele funcţionând în noul local inaugurat la Constanţa în acelaşi an, învăţământul de marină a cunoscut o evidentă îmbunătăţire calitativă. Pregătirea de luptă s-a realizat prin manevre anuale, prin executarea de trageri de artilerie cu armamentul de la bord, instalarea de baraje de mine şi executarea de lansări de torpile. Pentru pregătirea intensivă a ochitorilor tunurilor, în 1912 s-a înfiinţat o Şcoală de ochitori. În 1912, a apărut o nouă Lege de organizare a Marinei Militare, în elaborarea căreia Sebastian Eustaţiu a avut un rol important, act normativ menit să completeze vechea lege de organizare a marinei din 1898. 
Ofiţerul a fost distins cu Ordinul austriac "Coroana de fier" clasa a II-a (1909), Ordinul "Coroana României" în grad de comandor (1910), Ordinul sârbesc "Sf. Sava" clasa I şi Ordinul rus "Sf. Ana" clasa I (1912), Ordinul rus "Sf. Stanislas" clasa I şi Ordinul "Steaua României" în grad de comandor (1914). Pentru conducerea Marinei Militare în timpul operaţiunilor armate din cel de-al doilea război balcanic, în anul 1913 i s-a conferit Medalia "Avântul Ţării".
Sub conducerea sa fermă Marina a oferit, în 1913, un concurs valoros armatei, elogiat în revista "Marea Noastră" de contraamiralul Ion Georgescu.
Faptul că în timpul acestui război siguranţa pe mare nu a putut fi garantată, singurele noastre nave maritime "Elisabeta" şi "Mircea" fiind retrase la Sulina, l-a determinat să întreprindă o serie de măsuri pentru dotarea Marinei Militare cu noi nave de luptă. În acest scop, în anul 1914 au fost comandate patru distrugătoare în Italia şi un submarin în Franţa, nave care însă n-au mai putut fi aduse în ţară pînă la declanşarea războiului.
În perioada neutralităţii armate a României, Sebastian Eustaţiu a propus şi a insistat în numeroase rânduri pentru întreprinderea unor măsuri de dotare corespunzătoare cu armament şi de pregătire de luptă a flotei. Ca urmare, s-au încheiat contracte pentru furnizarea de torpile, tuburi lans-torpile şi tunuri de diverse calibre, s-au construit şi s-au amenajat noi tipuri de ambarcaţiuni de luptă în eventualitatea intrării României în război.
În primul an de război 1916-1917 a condus Comandamentul Marinei, cu sediul la Galaţi. Acestuia îi erau direct subordonate Serviciul Transporturilor, Apărarea Maritimă a Sectorului Sulina, Apărarea Podului de la Cernavodă-Feteşti, Depozitele Generale de la Galaţi, Arsenalul Marinei, Şantierul Naval Fernic şi Corpul de Aviaţie, care au acţionat în baza ordinelor emanate de la Comandamentul Marinei.
La 15 august 1916 a emis şi difuzat către unităţi O.Z. nr. 3 prin care anunţa că am intrat în războiul pentru Reîntregirea Ţării. În primul an de război marinarii au desfăşurat acţiuni de luptă curajoase şi au îndeplinit cu cinste ordinele primite, luând parte, în perioada august-decembrie 1916, la toate luptele mai importante desfăşurate pe Dunăre şi de-a lungul ei.
La 13 decembrie 1916 a fost numit comandantul garnizoanei Galaţi. Câteva zile mai târziu a părăsit oraşul la bordul monitorului "I. C. Brătianu", retrăgându-se, o dată cu Flota noastră, la Chilia.
În urma schimbărilor care au fost operate în Corpul de comandă al Armatei, la 9 iunie 1917 a fost numit director superior în cadrul Direcţiei Marinei din Ministerul de Război. A îndeplinit la Iaşi această funcţie până la data de 31 august 1917 când a demisionat.
La 23 octombrie 1920 a mai fost mobilizat pentru o lună, fiind numit membru în Comisia de examinare a comandorilor pentru înaintarea în gradul de contraamiral.
În anii următori şi-a continuat activitatea în folosul Marinei, fie prin scris, fie în Parlamentul ţării, ca senator de drept în timpul primei guvernări a mareşalului Alexandru Averescu. A avut iniţiativa instituirii din veniturile personale a unor premii pentru orfanii marinarilor din Orfelinatul de la Ţiglina. A desfăşurat şi o intensă activitate publicistică, numeroasele sale articole şi conferinţe, publicate îndeosebi în paginile revistei "Marea Noastră", urmărind impunerea respectului cuvenit Marinei.

În prezent corveta 264 a Flotei Navale Române poartă denumirea "Contraamiral Eustaţiu Sebastian".

Comandanţii Marinei Militare Române

Emanoil Koslinski

Contraamiralul Emanoil Koslinski (n. 1853, Bucureşti - d. 1909, Bucureşti), a fost primul ofiţer român specialist în Arme sub Apă. A parcurs gradele militare de la cel de sublocotenent (1874), primit la absolvirea Şcolii Navale din Brest, la cel de contraamiral (1906), grad primit în perioada în care se afla la comanda Marinei Militare. S-a distins în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), când a avut sarcina instalării barajului de mine de pe Dunăre, la Nedeia. 
A comandat bricul "Mircea" (1890) şi crucişătorul "Elisabeta" (1894, 1896); în anul 1898 i s-a încredinţat comanda Diviziei de Mare, fiind primul comandant al structurii. În timpul în care a fost comandant al Marinei s-a sărbătorit la Constanţa, pentru prima dată, la 15 august 1902, Ziua Marinei Române. De asemenea, s-a realizat cel de-al treilea program de dotare cu nave de luptă, în anul 1907, la Galaţi, fiind lansate patru monitoare şi opt vedete fluviale, care au format prima Escadră de Dunăre.

După terminarea studiilor medii la Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov şi la Liceul "Sf. Sava" din Bucureşti, Emanoil Koslinski s-a înscris în anul 1870 la Facultatea de Ştiinţe. După împlinirea vârstei de 18 ani, în urma câştigării concursului organizat de Ministerul de Război, începând cu 1 iulie 1872 a fost înmatriculat la Şcoala Navală din Brest, fiind al treilea român care a absolvit această instituţie. La 20 iulie 1874, a fost repartizat cu gradul de sublocotenent în Corpul Flotilei. 
Pentru efectuarea instrucţiei practice s-a ambarcat la bordul fregatei franceze "La Renommée", iar în anul 1875 a plecat la Şcoala Specială de Torpile (Mine) din Kronstadt, baza flotilei ruse din Marea Baltică, unde timp de doi ani s-a specializat în Arme sub Apă, însuşindu-şi tehnica şi procedeele minării şi torpilării navelor.
La întoarcerea în ţară a revenit în Corpul Flotilei, îndeplinind în anii 1877-1878, diverse misiuni de luptă. O dată cu înfiinţarea bateriilor de coastă de la Calafat, s-a numărat printre ofiţerii de marină care au încadrat aceste baterii. Ulterior, în calitatea sa de specialist în Arme sub Apă, a fost însărcinat cu execuţia barajului de mine de la Nedeia. 
După încheierea războiului, în februarie 1878, I. C. Brătianu, ministrul secretar de Stat ad-interim la Departamentul de Război, a propus domnitorului, având în vedere recomandaţiunea comandantului Corpului Flotilei prin care arată serviciile aduse de sublocotenentul Koslinski Emanuel, cu ocazia aşezării torpilelor,înaintarea lui Emanoil Koslinski la gradul de locotenent, începând la data de 10 februarie 1878. În aceeaşi perioadă a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" clasa a V-a, Ordinul "Sf. Stanislas" clasa a III-a cu spadă şi rozetă, Crucea "Trecerea Dunării", Medalia "Apărătorii Independenţei" şi Medalia comemorativă rusă 1877-1878.
La 8 aprilie 1881 a fost înaintat la gradul de căpitan şi repartizat la Arsenalul Flotilei. 
În 1882 o dată cu intrarea în dotarea Flotilei noastre a bricului "Mircea", a făcut parte din primul Stat Major al acestuia. În acelaşi an, s-a numărat printre profesorii Şcolii Copiilor de Marină din Galaţi, îndeplinind şi funcţia de subdirector. Începând cu 1 ianuarie 1882 a instruit efectivul Secţiei de Torpilori din Flotila română şi a participat activ la organizarea Corpului Apărării Submarine, care şi-a început activitatea la 1 aprilie 1883. 
În anul 1884, Emanoil Koslinski a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de cavaler, iar regele Serbiei Milan I i-a conferit Ordinul "Crucea de Takovo" clasa a IV-a. În 1885, pe timpul inspectării Corpului Flotilei din Galaţi de către ministrul de Război, generalul Ştefan Fălcoianu, Compania de Torpilori de sub comanda sa a executat un baraj între Ţiglina şi Gura Siretului. Cu această ocazie, ministrul a apreciat modul de execuţie a barajului şi instrucţia perfectă a echipajului şi l-a felicitat personal pe căpitanul E. Koslinski:Nu m-a surprins vederea acestei arme şi felul cum se mânuieşte, de a cărei execuţie îmi dau complect socoteală, cît m-a surprins gradul de instrucţie a gradelor inferioare, care lucrează aproape independent, fără îndemn, fără observaţie. Toţi ştiu ce trebuie să facă şi nu aşteaptă decît un semn sau o comandă. Văd cu mulţumire că v-aţi dat multă osteneală, ceea ce probează că sunteţi un ofiţer devotat armei.
La 17 decembrie 1886 a trecut la Arsenalul Flotilei. La 24 aprilie 1887, a fost avansat la gradul de maior, fiind numit şef de Stat Major la Comandamentul Flotilei. În această calitate a făcut parte din comisia trimisă în Franţa şi Anglia pentru supravegherea construcţiei torpiloarelor, crucişătorului, a unor canoniere, precum şi a tunurilor tip "Nordenfelt", cu afetele şi muniţia lor. 
În 1889 a fost decorat cu "Semnul onorific de argint pentru 18 ani de serviciu". În anul 1890, a preluat comanda bricului "Mircea", iar în 1891 a îndeplinit şi funcţia de inspector al Porturilor. În acest an, sub comanda sa, bricul a efectuat prima parte a campaniei de instrucţie în Marea Neagră, iar în partea a doua a campaniei, a vizitat porturile Constantinopol, Kios, Rodos, Suda, Pireu şi Salonic. 
La 10 mai 1893 a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" clasa a IV-a. De la 1 aprilie 1894 a funcţionat la Diviziunea Echipajelor.
La 10 mai 1894 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel şi a preluat comanda crucişătorului "Elisabeta". Sub comanda sa, crucişătorul a participat la serbările organizate cu prilejul inaugurării Canalului Sulina, apoi a efectuat prima parte a campaniei de instrucţie în Marea Neagră şi partea a doua în Marea Neagră, Bosfor, Dardanele, Arhipelagul grecesc şi Marea Ionică.
La 15 noiembrie 1894 a fost numit şeful nou înfiinţatei Direcţii a V-a a Flotilei din Ministerul de Război. La 1 aprilie 1896 a revenit la comanda crucişătorului "Elisabeta", cu care a efectuat un voiaj de instrucţie în Marea Neagră. În anul 1897, a fost numit directorul Marinei în Ministerul de Război. Sub direcţia sa, Marina a fost înzestrată cu o serie de manuale şi regulamente precum "Manualul apărărilor submarine", "Manualul scafandrului", "Cartea de semnale pentru Marina Militară", "Codul internaţional de semnale", "Regulamentul serviciului de bord şi mărcile distinctive".
LLa 10 mai 1897 a fost decorat cu "Steaua României" clasa a IV-a, iar la 8 octombrie cu "Semnul onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu". În acelaşi an, l-a însoţit la Stockholm pe reprezentantul guvernului român, ministrul Alexandru Beldiman, la serbările jubileului Regelui Oscar al Suediei, prilej cu care a fost decorat cu "Ordinul Suedez al Spadei" clasa a IV-a în grad de comandor.
La 1 aprilie 1898 a fost numit şef de Stat Major la Comandamentul Flotilei. La 8 aprilie 1898, i s-a încredinţat comanda Diviziei de Mare, înfiinţată în acel an, rămânând în continuare şi director al Marinei în Ministerul de Război. În 1898, a făcut parte din comisia care a elaborat şi publicat "Regulamentul serviciului la bord". 
La 10 mai 1899 a fost înaintat la gradul de comandor.
În luna septembrie, a fost decorat cu Ordinul german "Coroana Prusiei" clasa a II-a, iar în decembrie a fost autorizat să poarte Ordinul "Albrecht" în grad de ofiţer, conferit la 18 iunie 1890 şi Ordinul suedez "Spada" în grad de comandor, conferit la 21 septembrie 1897. Acestea i-au fost acordate cu prilejul jubileului Curţii Regale a Suediei şi Norvegiei, la împlinirea a 40 de ani de la căsătoria Regelui Oscar al II-lea cu principesa Sofia de Nassau, jubileu la care a participat din partea României ministrul Alexandru Beldiman, însoţit de locotenent-colonelul Emanoil Koslinski.
La 1 aprilie 1901 i s-a încredinţat comanda Marinei Militare Române. În 1901, regele Italiei i-a acordat Ordinul "Maurizio şi Lazzaro" în grad de comandor, iar cu ocazia vizitei la Constanţa a cuirasatului "Rostislav" şi a escadrei ruse a primit Ordinul rus "Sf. Stanislas" clasa a II-a cu placă din partea ţarului Nicolae al II-lea, iar Marele Duce Alexandru Mihailovici i-a conferit dreptul să poarte însemnul special de ofiţer torpilor, în calitate de absolvent al Şcolii de Torpile din Kronstadt. În 1902, i s-a conferit Ordinul "Coroana României" în grad de comandor, iar în octombrie 1903 Ordinul bulgar "Meritul militar" în grad de mare ofiţer.
Răspunzând vizitei escadrei ruse la Constanţa, în septembrie 1903, crucişătorul "Elisabeta", la bordul căruia s-a aflat şi Emanoil Koslinski, a efectuat un marş la Sevastopol. Cu acest prilej, ţarul Rusiei i-a oferit în dar o cupă de o mare valoare artistică aurită, cu încrustaţii de sidef.
Sub comanda sa, în septembrie 1903 s-au executat la Constanţa manevre şi evoluţii la care au participat toate navele Marinei Militare.
La 10 mai 1906 a fost avansat la gradul de contraamiral şi numit inspector general al Marinei. Sub conducerea sa, în Marina Militară s-a înfăptuit cel de al treilea program de dotare cu nave de luptă. Astfel, în 1907, la Galaţi, au fost lansate 4 monitoare şi 8 vedete fluviale care au format prima Escadră de Dunăre.
Datorită sănătăţii precare, la 15 ianuarie 1909, a trecut în disponibilitate, contraamiralul Emanoil Koslinski rămânând în istoria Marinei ca unul dintre cei mai apreciaţi specialişti şi continuatorul procesului de modernizare a Marinei Militare.

Comandanţii Marinei Militare Române

Ioan Murgescu

Ioan Murgescu a deţinut funcţia de comandant al Marinei Militare Române între anii 1874-1877, 1877-1879 şi 1888-1901, având gradul de amiral.

Ioan Murgescu s-a născut la data de 27 martie 1846 în oraşul Buzău. După absolvirea liceului, el s-a dedicat carierei militare, orientându-se spre marină şi prezentându-se în martie 1864 la concursul organizat de Ministerul de Război pentru trimiterea unui elev la Şcoala Navală din Brest (Franța).

A reuşit la examen şi, la 1 august 1864, Ioan Murgescu s-a înmatriculat la respectiva şcoală, unde a obţinut în primul an de studiu rezultate excepţionale. Ca urmare a acestor rezultate, ministrul de război a înaintat un referat către Consiliul de Miniştri în şedința din 19 iulie 1865 prin care a propus: „elevului Murgescu Ioan trimis în Francia la Școala Navală de la Brest, pentru silinţa la studiu la care a dat probe, să i se dea o sumă de 300 franci din capitolul misiilor, sub titlul de gratificaţie considerând că asemenea recompense au drept scop a încuraja silinţa.”

A absolvit cursurile Şcolii Navale la 1 august 1866, după care a efectuat un voiaj de instrucţie cu nava-şcoală franceză „Jean Bart”. Astfel, printr-o adresă din 4 octombrie 1866 ministrul de marină şi colonii al Imperiului Franței l-a informat pe agentul României la Paris că: „junele Murgescu Ioan, supus român, pe care îl autorizasem în 1864 a urma cursurile Şcolii Navale Imperiale, a sfârşit cursurile acestei școli. Îl autorizăm, de asemenea, a face campania vasului şcoală „Jean Bart”, cu asimilaţia gradului de aspirant de a doua clasă”.

După încheierea studiilor în Franţa, Ioan Murgescu a revenit în România la 24 octombrie 1866, fiind încadrat în Corpul Flotilei cu gradul de sublocotenent. Timp de câţiva ani timp, a îndeplinit funcţia de ofiţer secund şi comandant pe nava „Ştefan cel Mare” (1866-1871) şi apoi comandant pe nava „România”, nave aflate în dotarea Flotilei Române în perioada respectivă, fiind avansat la gradul de locotenent (1869) şi apoi la gradul de căpitan (1871).

În anul 1873, căpitanul Murgescu a fost numit la comanda canonierei „Fulgerul”, noua navă a flotilei române, construită în şantierele din Toulon (Franța), fiind însărcinat cu aducerea în ţară a acesteia şi comandând astfel pentru prima dată o navă românească de război în Marea Mediterană şi în Marea Neagră. La sosirea în România, în aprilie 1874, căpitanului Murgescu i s-a conferit medalia “Virtutea Militară” cls. I pentru îndeplinirea în cele mai bune condiţii a misiunii încredinţate.

În anul următor, la data de 10 decembrie 1874, cpt. Ioan Murgescu a fost numit provizoriu în funcţia de comandant al Flotilei Române în locul maiorului Nicolae Dimitrescu-Maican, iar după înaintarea la gradul de maior, la 6 iunie 1875, a fost titularizat în această funcţie, rămânând la comanda flotilei până la 1 aprilie 1877.

După o lună, el a fost ataşat pe lângă comandantul Flotilei Ruse de Dunăre, calitate care i-a permis participarea la conceperea şi executarea uneia dintre cele mai spectaculoase operaţiuni de luptă navale din Războiul de Independenţă. Este vorba de atacul de la Măcin din noaptea 12/13 mai 1877, în timpul căruia şalupa torpiloare „Rândunica”, comandată de maiorul Murgescu a scufundat monitorul otoman „Duba Seifi” cu un deplasament de 2500 t. Ca urmare a acestei strălucite fapte de arme, maiorul Murgescu a primit Ordinul rus „Sf. Vladimir” cls. IV-a cu spade şi rozete şi Ordinul Național „Steaua României”. După aceste acțiuni, maiorul Murgescu a fost numit comandant al grupului de şalupe „Rândunica” şi „Bucur” cu ajutorul cărora au fost construite podurile de vase româneşti peste Dunăre, iar apoi comandant al staţiunii de baraj de la Nedeia, sub comanda sa realizându-se un baraj de mine românesc care şi-a dovedit eficiența de-a lungul războiului.

La data de 1 decembrie 1877, maiorul Murgescu a revenit la comanda Corpului Flotilei Române, deţinând această funcţie până la 8 aprilie 1879, când a fost numit în funcţia de director al nou-înfiinţatului Arsenal al Flotilei din Galaţi. Între timp, el a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel. În anul 1881, a fost avansat colonel şi i s-a încredinţat comanda Şcolii Fiilor de Militari din Iaşi. Apoi, pentru o perioadă de 4 ani (1882-1886), colonelul Murgescu a deţinut funcţia de inspector al navigaţiei şi porturilor. A fost apoi comandant al Depozitului şi Diviziei echipajelor.

La data de 10 mai 1888, colonelul Ioan Murgescu a fost numit pentru a treia oară în funcţia de comandant al Corpului Flotilei Române, deţinând această funcţie până la 1 aprilie 1901, când s-a retras la cerere din marină, cu gradul de contraamiral. A fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în gradul de comandor.

În mai 1898, a fost adoptată Legea de organizare a Marinei Militare, care a avut în vedere evoluţiile ce s-au produs în ultimele decenii în această armă. Noua lege a statuat, pentru prima dată, gradele specifice Marinei Militare: amiral, viceamiral, contraamiral, comandor, capitan comandor, locotenent comandor. În aceasta situaţie generalul Ion Murgescu a fost trecut printre primii în corpul ofiţerilor de marină, gradul de general fiindu-i echivalat cu acela de amiral. La 10 mai 1911 a fost înaintat la gradul de viceamiral în rezervă.

Viceamiralul Ioan Murgescu a încetat din viaţă la data de 5 martie 1913 în oraşul Bucureşti şi a fost înmormântat în Cimitirul Belu cu onorurile militare cuvenite, discursul de adio fiind rostit de către Ion I. C. Brătianu.

În semn de omagiere a personalităţii sale, numele său este purtat de către prima navă românească de război construită în întregime la noi în țară, la Galați, în 1939, care a fost puitorul de mine „Amiralul Murgescu”, de Şcoala Militară de Maiştri a Forţelor Navale „Amiral Ion Murgescu” şi de Şcoala cu clasele I-VIII ”Viceamiral Ioan Murgescu” din comuna Valu lui Traian (jud. Constanţa).

Comandanţii Marinei Militare Române

Anton Barbieri

Anton Barbieri a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române în perioada 30 aprilie 1867 si 1 ianuarie 1874, având gradul de colonel.

Anton Barbieri s-a născut în Italia şi a sosit pe teritoriul României pe la mijlocul secolului al XIX-lea, la bordul unei corăbii, care a naufragiat la gurile Dunării. S-a stabilit în oraşul Galaţi, angajându-se în anul 1845 în Corpul Şaluparilor, cu gradul de soldat. A avansat rapid la gradele de sergent (1846) şi sublocotenent (1850), îndeplinind funcţia de instructor al echipajelor şalupelor canoniere moldovene, iar din 1851 şi pe cea de comandant al goeletei „Natalia”.
În anul 1854, Anton Barbieri părăseşte flotila moldoveană şi se înrolează în marina rusă, participând, sub comanda amiralului Nahimov, la bătălia navală de la Sinope, una dintre cele mai importante acţiuni de luptă din Războiul Crimeii (1853-1856), care s-a soldat cu distrugerea flotei otomane. După terminarea războiului, revine în anul 1857 în flotila moldoveană, unde va fi numit, după obţinerea gradului de locotenent în 1858 şi decretarea unirii flotilelor din cele două Principate române în 1860, comandant al punctului Ismail. În anul 1863 este avansat la gradul de căpitan şi după un an este numit în funcţia de comandant al navei "România", prima navă cu aburi a flotilei române de război.
La data de 30 aprilie 1867, căpitanul Anton Barbieri a fost numit comandant al Flotilei Române, deţinând această funcţie până la data de 1 ianuarie 1874. În această perioadă, la 10 februarie 1869, este avansat la gradul de maior. Se retrage din cadrele active ale armatei, la 1 ianuarie 1874, fiind avansat ulterior la gradul de colonel şi îndeplinind funcţia de comandant al gărzii civile.

Comandanţii Marinei Militare Române

Emanoil Boteanu

Emanoil Boteanu a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române în perioada17 martie - 30 aprilie 1867, având gradul de general.

Emanoil Boteanu s-a născut în anul 1836. A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti cu gradul de sublocotenent în anul 1856, continuându-şi apoi studiile la Şcoala de Stat Major din Franţa. A fost avansat la gradul de locotenent (1859) şi apoi la cel de căpitan (1862). În anul 1863 este repartizat la Regimentul 7 Infanterie, de unde a fost transferat la începutul anului următor (1864), ca ofițer în Corpul de Stat Major, organizat prin Decretul din 12 noiembrie 1863.
În calitate de ofiţer de Stat Major, în anul 1864, Emanoil Boteanu a fost trimis de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca observator pe frontul american al Războiului de Secesiune (1861-1865). Repartizat pe lângă Armata de pe Potomac - condusă de generalul George Gordon Meade -, căpitanul Boteanu a cunoscut îndeaproape armata nordistă, participând în anul 1865 la bătălia de la fortul Stadman. Lui îi aparţin singurele mărturii ale unui român despre războiul civil american, deoarece căpitanul Emanoil Boteanu a trimis de pe frontul american o serie de reportaje care au fost publicate în revistele cu specific militar din ţară („România militară” şi „Monitorul Oastei”).
Într-un articol intitulat „Despre un sistem militar la noi“, Emanoil Boteanu prezintă necesitatea constituirii armatei permanente şi a rezervelor sale, subliniind „avantajele unei armate permanente într-o ţară ca a noastră unde poporul organizat numai în miliţie, cu toată bravura caracteristică a gintei noastre şi aptitudinea sa militară, n-ar putea prezenta destulă consistenţă … fără a fi susţinut de o armată permanentă care, prin disciplină, instrucţia şi perfecta ei organizare să poată cuprinde în rândurile sale miliţia cu care să combată împreună“.
În septembrie 1865, revine în România, unde este înaintat la gradul de maior. Pentru o scurtă perioadă (17 martie - 30 aprilie 1867), maiorul Boteanu va îndeplini funcţia de comandant al Flotilei Române. La sfârşitul lunii aprilie a aceluiaşi an, este transferat din cadrul Flotilei în Corpul de Stat Major.
A îndeplinit ulterior funcţii de conducere în alte unităţi ale armatei române, luptând în Războiul de Independenţă. S-a retras din armată cu gradul de colonel, în anul 1893. În acelaşi an a mai fost înaintat la gradul de general de brigadă în rezervă. A încetat din viaţă în anul 1897.

Comandanţii Marinei Militare Române

Scarlat Murguleţ

Scarlat Murguleţ a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române între anii 1866-1867 şi a avut gradul de maior.
Scarlat Murguleţ s-a născut în anul 1831. El a îmbrăţişat de tânăr cariera armelor, intrând în septembrie 1849 în Legiunea de Cadeţi, înfiinţată în Moldova, în anul 1845. În anul 1851, a absolvit cursurile organizate pentru cadeţi, obţinând gradul de sublocotenent. După trei ani, în 1854, a fost avansat la gradul de locotenent şi a intrat în flotila moldoveană, unde în primii ani de activitate a îndeplinit funcţia de comandant al punctului Ismail, din anul 1856 având gradul de căpitan.
În anul 1860 a avut loc unirea flotilelor celor două Principate Române (Moldova şi Muntenia), după care căpitanul Murguleţ a fost numit comandant al punctului Galaţi. În anul 1865, este avansat la gradul de maior, fiind desemnat pentru a ocupa funcţia de ajutor al colonelului Constantin Petrescu, comandantul Flotilei Române. La data de 11 februarie 1866, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi retragerea colonelului Petrescu, maiorul Scarlat Murguleţ a preluat comanda Flotilei Române pe care a deţinut-o pentru o perioadă de numai un an, până la 17 martie 1867.Printr-un decret din 17 martie 1867, maiorul Murguleţ s-a retras din armată, fiind înlocuit la conducerea flotilei cu căpitanul Anton Barbieri. În aprilie 1867, a fost rechemat în armată, fiind numit şef al Batalionului al 9-lea din Corpul Grănicerilor, cu reşedința la Bolgrad.

Comandanţii Marinei Militare Române

Constantin Petrescu

Constantin Petrescu, a fost un colonel român, care a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române între anii 1864-1866

Constantin Petrescu s-a înrolat în cadrul Flotilei din Muntenia cu gradul de locotenent, fiind printre primii ofiţeri ai flotilei muntene. A fost numit la comanda uneia dintre cele trei canoniere intrate în dotare în anul 1845, deţinând şi comanda superioară a întregului grup de canoniere.
Numele său este legat de începuturile de organizare a unei flotile de război în Muntenia, în perioada modernă. Prin Decretul nr. 122 din 5 iulie 1850, Flotila Munteniei s-a constituit într-un corp aparte, iar Constantin Petrescu, care fusese înaintat la gradul de căpitan, a fost numit comandant al acestei flotile. După Unirea Principatelor Române şi unirea flotilelor din Muntenia şi Moldova într-un singur corp, printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 22 octombrie 1860, căpitanul Petrescu a fost numit în funcţia de ajutor al comandantului Corpului Flotilei, pe care a deţinut-o până în iulie 1861, din data de 9 decembrie 1860 având gradul de maior.
Pentru mai bine de un an şi-a întrerupt activitatea în flotilă, fiind numit în funcţia de prefect al judeţului Brăila, după care la revenirea în flotilă în ianuarie 1863 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel. După aproape un an, la data de 27 decembrie 1863, el a fost desemnat pentru a ocupa funcţia de comandant al Flotilei Române, funcţie pe care a deţinut-o până la data de 11 februarie 1866. În această perioadă, a fost înaintat la gradul de colonel în anul 1865.

Comandanţii Marinei Militare Române

Nicolae Dimitrescu-Maican

Nicolae Dimitrescu-Maican a deținut funcția de comandant al Flotilei Române în trei rânduri (1874, 1877 și 1879-1888) şi a avut gradul de general.

Nicolae Dimitrescu Maican s-a născut în anul 1846. El a fost primul român care a urmat studii de specialitate la Școala Navală din Brest (Franța), în perioada 1863-1865. După absolvirea cursurilor școlii franceze, a obținut gradul de sublocotenent și a mai rămas doi ani în Marina Franceză, fiind îmbarcat pe nava-școală de aplicație "Jean Bart".
În anul 1867, s-a reîntors în România, fiind avansat în 1868 la gradul de locotenent și numit comandant al navei "România". Este înaintat apoi la gradul de căpitan (1870) și i se încredințează comanda navei "Ștefan cel Mare", în 1871. La data de 1 ianuarie 1874 a fost avansat la gradul de maior și numit pentru prima dată în funcția de comandant al Flotilei Române, deținând această funcție doar până la 10 decembrie 1874.
După o perioadă de trei ani în care a funcționat ca ofițer de stat major al Marinei, la data de 1 aprilie 1877, maiorul Maican a primit pentru a doua oară comanda Flotilei Române, iar apoi la 28 aprilie 1877 i s-a încredințat și comanda bateriilor de coastă de la Calafat (formate din 16 tunuri și 12 mortiere de 120 mm). În această din urmă calitate, el s-a distins, la 7 noiembrie 1877, în operațiunea de scufundare a unei grupări de nave otomane, la care a participat direct. Pentru activitatea sa, maiorul Dimitrescu Maican a fost decorat cu Ordinele "Steaua României" și "Coroana României". Și de această dată a condus Marina Militară Română o perioadă scurtă, fiind avansat la gradul de locotenent colonel în data de 1 decembrie 1877, ocazie cu care a predat comanda flotilei maiorului Ioan Murgescu.
Locotenent-colonelul Nicolae Dimitrescu-Maican revine pentru a treia oară la comanda Flotilei Române la data de 8 aprilie 1879, deținând această funcție până la 10 mai 1888, pentru o perioadă de 9 ani, care s-a dovedit a fi deosebit de fertilă pentru procesul de organizare a Flotei Maritime de Război a României, după obținerea ieșirii la mare, prin Tratatul de pace de la Berlin (1878). În cei 9 ani cât a condus Flotila Română, Nicolae Dimitrescu-Maican a fost avansat la gradul de colonel (1880) și apoi la cel de general (1886). Pentru activitatea sa de organizare a Marinei Militare Române, generalul Maican a fost supranumit "ctitorul marinei militare".
În anul 1888, viața politică românească a fost zguduită de "Cazul colonelului Maican", un scandal de corupție în care au fost implicați mai mulți generali, printre care și prefectul Poliției Capitalei, generalul Radu Mihai și care a constituit (după opinia lui Constantin Argetoianu) una dintre cauzele căderii de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu. Generalul Maican a fost judecat pentru săvârșirea de acte de corupție, condamnat și degradat. A fost grațiat de către regele Carol I, care îl considera nevinovat. În restul vieții, Nicolae Dimitrescu-Maican a luptat pentru ca să i se revizuiască procesul și a obținut rejudecarea sa.
Înainte însă de rejudecarea procesului său, generalul Nicolae Dimitrescu-Maican a încetat din viață în anul 1902, la vârsta de numai 56 ani, în urma unui accident. La înmormântarea sa a participat întregul corp ofițeresc al Marinei Române în frunte cu secretarul general al Ministerului de Război.În semn de prețuire postumă, marinarii de la conducere din timpul primului război mondial au denumit o navă capturată de la ruși cu numele generalului degradat: Nicolae Dimitrescu-Maican.