Bătălia Atlanticului - Apogeul campaniei în perioada martie 1943 – mai 1943, numită şi „maiul negru”)

Perioada grea de iarnă ianuarie – februarie 1943 a asigurat o scurtă pauză a operaţiunilor, dar, în primăvară, bătăliile convoaielor a repornit cu aceiaşi ferocitate. Din primăvara anului 1943, erau aşa de multe submarine în Atlanticul de nord, încât convoaielor le era imposibil să evite întâlnirea cu inamicul, ceea ce a dus la un şir neîntrerupt de lupte navale. În martie au fost scufundate încă 260.000 de tone vase aliate, iar escortele convoaielor SC-122 şi HX-229 au pierdut lupta împotriva submarinelor atacatoare.
Starea aprovizionării devenise în acel moment atât de problematică, iar stocurile de combustibil atât de aproape de limita de criză, încât se punea problema stopării efortului britanic de război. Dönitz era pe punctul de a câştiga războiul. După numai două luni de lupte crâncene, situaţia s-a schimbat în mod radical însă.
Punctul de cotitură al campaniei a fost bătălia din jurul convoiului încet ONS-5 (aprile – mai 1943), în timpul căreia 43 de vase comerciale escortate de două distrugătoare, o fregată şi o corvetă a fost atacate de un grup de 30 de submarine. Deşi au fost scufundate 13 vase comerciale, atacatorii au pierdut la rândul lor şase submarine, distruse de escorta navală sau de avioane. În ciuda faptului că o furtună puternică a zguduit convoiul, vasele comerciale au reuşit să ajungă în zona aflată sub protecţia avioanelor cu baza la sol. Amiralul Dönitz a ordonat în acel moment încetarea urmăririi convoiului.

Submarin german sub tirul unui avion aliat, în anul 1943

În aprilie, pierderile submarinelor au atins cote atât de ridicate încât, în mai, „haitele” de submarine au încetat să mai fie o forţă organizată. Această ultimă lună a devenit cunoscută pentru submariniştii germani ca „maiul negru”.

Victoria în războiul tehnologic
Victoria în bătălia Atlanticului a fost cucerită de Aliaţi în numai două luni. Au fost mai mulţi factori care au dus la acest rezultat, dar în principal a fost vorba de câştigarea războiului tehnologic şi creşterea resurselor aliate.
Spaţiul din mijlocul Atlanticului, care nu fusese acoperit până în acel moment de avioanele aliate, a început să fie patrulat de avioanele cu rază medie de acţiune B-24 Liberator. În primăvara anului 1943, britanicii au fabricat un radar care opera în lungimile de undă centrimetrice, suficient de compact pentru a fi montat pe avioanele de patrulare înarmate cu grenade antisubmarin. Acest nou tip de radar a îmbunătăţit mult detectarea ţintelor şi a făcut nefolositor sistemul german Metox. Acoperirea aeriană a fost îmbunătăţită odată cu introducerea în cadrul patrulelor a portavioanelor mici britanice, iar mai târziu a marilor portavioane de escortă americane. Avioanele americane îmbarcate pe portavioane de tip Grumman Wildcat au asigurat acoperirea aeriană eficientă în timpul traversării Atlanticului.
A crescut în mod semnificativ număr de nave de escortă disponibile, atât ca rezultat al programului american de construcţie, dar şi ca rezultat al eliberării vaselor care fuseseră implicate în debarcările din Africa de nord din noiembrie şi decembrie 1942. Americanii au lansat un program de construire a unor „distrugătoare de escortă” ieftine, similare fregatelor britanice, care erau mult mai puţin costisitoare decât marile distrugătoare ale flotei britanice, ca şi un program de lansare la apă a numeroase corvete. Toate aceste vase militare nu numai că asigurau o pază suficient de numeroasă a convoaielor, dar puteau forma şi grupuri de vânătoare a submarinelor.
Spargerea codurilor navale germane le-a premis convoaielor aliate să evite de multe ori haitele de submarine, sau să vâneze submersibelele a căror poziţie fusese descoperită de radare sau decriptorii britanici.
În câştigarea bătăliei Atlanticului, un rol important l-a avut producţia americană de vapoare, atât militare cât şi civile, ritmul lansării la apă a acestor vase fiind practic mult mai mare decât cel al scufundării lor de către submarinele germane, ceea ce a dus la victoria în „războiul de uzură al tonajului”.
Forţele aeriene aliate au dezvoltat tactici şi tehnologii care au făcut ca bazele submarinelor germane din Golful Biscaya să fie extrem de nesigure. Dotarea avioanelor aliate cu proiectoarele Leigh a permis creşterea preciziei atacurilor de noapte împotriva submarinelor care îşi reîncărcau acumulatoarele pe întuneric, la suprafaţă. Luftwaffe a încercat să răspundă atcurilor aliate prin asigurarea acoperirii aeriene a submarinelor care plecau sau se întorceau din patrulare în Atlantic.