Bătălia Atlanticului - Navele mari de suprafaţă

Vedere aeriană a unui convoi escortat de cuirasate în timpul bătăliei Atlanticului, aprilie 1941.

În ciuda succeselor submarinelor, ele nu erau considerate principala ameninţare la adresa convoaielor din Atlanticul de nord. Cu excepţia a câtorva oameni precum Dönitz, cei mai mulţi ofiţeri de marină din ambele tabere considerau navele de suprafaţă drept cea mai importantă componentă a luptei împotriva convoaielor.
În prima jumătate a anului 1940, vasele de suprafaţă germane nu au executat raiduri în Atlantic, fiind concentrate în Norvegia, iar „crucişătorul de buzunar” „Admiral Graf Spee” fusese învins cu mult noroc de o escadră britanică inferioară din punct de vedere al puterii de foc în bătălia de la Rio de la Plata. Dar, începând cu jumătatea anului 1940, un număr crescând de vase de război şi de vase comerciale înarmate germane au început să patruleze în apele Atlanticului.
Puterea vaselor de război lansate împotriva convoaielor a fost demonstrată de soarte covoiului HX-84, care a fost interceptat de „crucişătorul de buzunar” „Admiral Scheer” pe 5 noiembrie 1940. “Admiral Scheer” a scufundata rapid cinci vase şi a avariat alte câteva. Numai sacrificiul echipajului crucişătorului HMS “Jervis Bay” şi căderea nopţii au salvat restul convoiului. Britanicii au suspendat toate transporturile convoaielor şi au lansat toate vasele disponibile în căutarea vasului german „Admiral Scheer”. Căutarea nu a fost încununată de succes. „Admiral Scheer” a traversat Atlanticul, o lună mai târziu a reapărut în Oceanul Indian.
Şi alte vase militare de suprafaţă germane au început să-şi facă simţită prezenţa. Pe 25 decembrie 1940, cucişătorul german “Admiral Hipper” a atacat convoiul de trupe WS-5A, dar a fost alungat de vasele de escortă. „Hipper” a avut mai mult succes două luni mai târziu, când, pe 12 februarie 1941, a atacat convoiul neescortat SLS-64 format din 19 vase, dintre care a scufundat 7. În ianuarie 1941, crucişătoarele grele germane „Scharnhorst” şi „Gneisenau”, care aveau o putere de foc mai mare decât a oricărei alte nave aliate, au fost trimise în Atlantic împotriva convoailor comerciale în cadrul Operaţiunii Berlin. Cu aşa de multe vase militare germane în Atlantic, britanicii au fost să asigure escorte formate din cuirasate la cât mai multe convoaie cu putinţă. În februarie, prezenţa unui vechi crucişător britanic HMS „Ramillies” a salvat convoiul Convoy HX-106. O lună mai târziu, convoiul SL-67 a fost salvat de prezenţa unui crucişător vechi din primul război mondial, HMS „Malaya”.
În mai, germanii au organizat cel mai ambiţios raid dintre toate: Operaţiunea Rheinübung. Noul cuirasat „Bismarck” şi crucişătorul “Prinz Eugen” au plecat în Atlantic în lupta împotriva convoaielor. Marina Regală a primit informaţii despre ieşirea în larg a celor două vase germane şi a format o escadră care le-a interceptat pe „Bismarck” şi „Prinz Eugen” în drum spre Islanda. În bătălia din Strâmtoarea Danemarcei, crucişătorul greu britanic HMS „Hood” a fost scufundat. „Bismarck” a fost lovit de o torpilă în regiunea cârmei şi a fost atacat de vase aparţinând marinei britanice trei zile mai târziu. Scufundarea cuirasatului Bismarck a marcat încetarea raidurilor vaselor germane de suprafaţă.

Operaţiunea Cerber, (reîntoarcerea crucişătoarelor grele „Scharnhorst”, „Gneisenau” şi a crucişătorului „Prinz Eugen” din Brest în Germania în februarie 1942), deşi stânjenitoare pentru Marina Regală, a marcat sfârşitul ameninţării marelor nave de suprafaţă asupra convoaielor din Atlantic. Pierderea crucişătorului „Bismarck”, ameninţarea unei invazii Aliate în Norvegia şi organizarea convoaielor artice l-au determinat pe Hitler să lase întreaga greutate a Bătăliei din Atlantic pe umerii submariniştilor.

Planul Z de reînarnare şi extindere a marinei germane, început încă din 1936, nu asigurase la începutul răboiului capacitatea necesară pentru a face cu succes Marinei Regale britanice. Deşi numărul de vase comerciale scufundate de marile nave germane de suprafaţă a fost relativ mic comparativ ce succesele înregistrate de submarine, aviaţie şi vasele scufundate de minele marine, raidurile crucişătoarelor şi cuirasatelor germane au dezorganizat grav sistemul convoaielor, reducând serios importurile britanice.

Tacticile crucişătoarelor grele germane de retragere atunci când erau angajate contrasta cu tacticile „nelsoniene” ale Marinei Britanice, de încleştare imediată în lupta cu inamicul, indiferent de raportul puterii de foc a celor două tabere. Dacă ar fi stat să lupte atunci când condiţiile le-ar fi fost favorabile, navele Kriegsmarine ar fi putut învinge în bătălia de la Rio de la Plata şi ar fi putut anihila convoaiele HX-34, HX-106 şi SL-67, iar britanicii ar fi pierdut navele "Prince of Wales" şi "Hood" în bătălia din Strâmtoarea Danemarcei. Cauza retragerilor germane pare să fi fost teama faţă de reputaţia Marinei Regale Britanice, combinată cu dorinţa de păstrare a întreaii flote neatinse. Se făcea simţită şi o anumită lipsă de experinenţă tactică, multe unităţi navale germane erau superioare din multe puncte de vedere celor britanice şi, dacă ar fi fost conduse corespunzător, ar fi fost victorioase în lupta cu cele englezeşti.