Bătălia Atlanticului - Reînceperea luptelor în mijlocul Atalanticului în perioada iulie 1942 – februarie 1943

După ce americanii au început să-şi organizeze transporturile navale în convoaie, pierderile de vase datorate atacurilor submarinelor au scăzut în mod semnificativ şi Dönitz a ajuns la concluzia că navele sale sunt mai de folos în alte teatre de luptă. Pe 19 iulie 1942, el a ordonat ultimelor submarine să se retragă de lângă coastele Statelor Unite şi, pe la sfârşitul anului, amiralul îşi concentrase atenţia asupra Atlanticului de nord, unde se va consuma una dintre cele mai dure faze ale luptei.

O încărcătură de adâncime (bombă antisubmarin) este încărcată pe lansatorul de la bordul corvetei HMS „Dianthus”, 14 august 1942

În acest punct al luptelor erau suficient de multe submarine răspândite în Atlantic pentru a permite diferitelor gupuri să atace simultan mai multe rute ale convoaielor. De multe ori, grupuri de 10 – 15 submarine atacau în unul sau două valuri, urmărind convoaiele ziua şi atacându-le noaptea. În octombrie 1942 pierderile au crescut din nou la 258.000 t în porţiunea dintre Groenlanda şi Islanda, care încă nu era acoperită suficient de patrulele aeriene aliate.
Pe 19 noiembrie 1942, amiralul Noble a fost înlocuit la Comandamentul Western Approaches de amiralul Sir Max Horton. Horton a folosit mumărul tot mai mare de vase de escortă pentru organizarea „grupurilor de sprijin”, care erau folosite la întărirea convoaielor care deveneau ţinta atacurilor germane. Spre deosebire de grupurile de escortă obişnuite, grupurile de sprijin nu erau responsabile de securitatea unui convoi anume. Aceasta le permitea să aibă o mult mai mare flexibilitate tactică, grupurile de sprijin putând detaşa vase pentru vânarea submarinelor reperate de avioanele de recunoaştere sau de echipamentele HF/DF. În situaţii în care vasele escortelor obişnuite trebuiau să se întoarcă la paza convoaielor desemnate, grupurile de sprijin puteau continua multe ore vânătoarea submarinelor inamice.

Mortierul „arici”

Un mortier antisubmarin „arici” cu 24 de ţevi, montat pe teuga distrugătorului HMS „Westcott”

La sfârşitul anului 1942, britanicii au dotat vasele de război cu o nouă armă – mortierul antisubmarin „arici”, care lansa 24 de bombe cu explozie la contact pe direcţia de înaintare a vasului atacator. Spre deosebire de grenadele de adâncime, care explodau la o anumită adâncime în spatele navei atacatoare, făcând grea orice încercare următoare de descoperire a ţintei, încărcăturile „ariciului” explodau doar la contactul cu submarinul atacat. Aceasta însemna că submersibilul putea fi atacat în continuu până când era scufundat. Această armă s-a dovedit foarte eficientă, numărul victoriilor crescând de la 7% la aproape 25%. Când exploda o încărcătură „arici”, el provoca detonarea tuturor celorlalte 23 de proiectile, ceea ce creştea mult eficienţa armei.

Proiectorul Leigh

Proiectorul Leigh folosit pentru reperarea submarinelor la suprafaţă în timpul nopţii, montat pe un avion Liberator, 26 februarie 1944

Avioanele echipate cu radar puteau stânjeni mult activitatea submarinelor pe o mare suprafaţa, dar atacul împotriva submersibelelor se putea desfăşura cu sorţi de izbândă numai dacă pilotul avea o bună vizibilitare. Submarinele se bucurau de un grad sporit de siguranţă în timpul nopţii, de vreme de declanşarea echipamentelor de iluminare oferea un semnal de avertizare despre iminenţa atacului aerian.
Introducerea în iunie 1942 a proiectorului Leigh a dus la schimbarea datelor luptei din cadrul luptelor din Atlanticul de nord. Proiectorul de căutare era aliniat în mod automat cu radarul avionului, fiind folosit la iluminarea ţintelor în fazele finale ale atacului. Avioanele britanice atacau submarinele germane în timpul nopţii, atunci când ieşeau la suprafaţă pentru reîncărcarea bateriilor.
Comandanţii de submarine care au supravieţuit au povestit despre teama resimţită faţă de această armă. Zgomotul motoarelor avionului era acoperit în noapte de zgomotul motorului sumbarinului care naviga la suprafaţă. Avionul de atac se îndrepta spre submarin folosind radarul cu lungimi de undă centrimetrice, a cărui emisie nu era detectată de echipamentele standard de pe submarinele germane. Atunci când se folosea radarul cu lungimi de undă metrice, acesta era setat la puterea minimă. La aproximativ 1,5 km distanţă de ţintă, proiectorul cu lumină de căutare era pornit automat, luminând clar submarinul. Din momentrul iluminării ţintei, mai treceau cam 5 secunde până în momentul în care era lansat atacul cu încărcături de adâncime. Scăderea pierderilor aliate de la 600.000 t la 200.000 t a fot atribuită în bună parte acestei invenţii.

Aparatul de recepţie Metox
În august 1942, submarinele germane au fost dotate cu dectoare de radar care le permitea să evite atacurile prin surprindere ale avioanelor sau corvetelor dotate cu radar. Primul astfel de detectoare, cunoscut ca Metox, după numele inventatorului său francez, era capabil să detecteze emisiunile primelor tipuri de radare, care funcţionau în gama de frecvenţe metrice. Cu aceste echipamente, submarinele nu numai că puteau să evite detectarea de către vasele americane şi canadiene, echipate cu radare depăşite din punct de vedere tehnologic, dar puteau şi să urmărească orice convoi de vase escortate de vase dotate cu asemenea radare.