Atacul de la Pearl Harbor şi declaraţia de război a Germaniei împotriva SUA a avut un efect imediat în campania din Atlantic. Amiralul Dönitz şi-a făcut imediat planuri să atace transporturile navale americane de pe coasta apuseană a Atlanticului. Germanii dispuneau numai de 12 submarine de tip IX, capabile să traverseze Atlanticului şi să opereze atât de departe de bazele de aporvizionare, iar 6 dintre ele fuseseră transferate la ordinul lui Hitler în Mediterana. Un al şaptelea submarin era reţinut într-un şantier naval pentru reparaţii, pentru atacul împotriva americanilor rămânâd doar cinci submarine. Acestea au colaborat în aşa-numita Operaţiune Paukenschlag.
Americanii nu aveau experienţă în războiul modern naval şi nu s-au angajat în camuflajul de coastă. Submarinele germane nu făceau altcevă decât să aştepte în faţa coastei americane şi să torpileze vasele ale căror siluete se desenau clar în noapte pe fundalul luminii oraşelor de coastă. Mai mult, comandantul-şef al flotei Atlanticului, amiralul Ernest King, a respins la început propunerile britanice pentru organizarea transporturilor americane în sistemul convoaielor. Apărătorii lui King au argumentat că SUA nu dispuneau de suficiente distrugătoare, în parte datorită vânzării celor 50 de nave vechi la începutul războiului. Aceasta nu explica totuşi refuzul americanilor să procedeze la camuflajul de coastă sau să răspundă la orice sfat dat de Royal Navy. Este adevărat că niciun transport de trupe nu a fost pierdut, dar navele comerciale care se aflau în apele teritoriale americane au suferit pierderi grele. Britanicii au constituit escorte navale pe care le-au oferit în mod gratuit americanilor într-un „lease-land inversat”, de vreme ce amiralul King nu dorea să facă niciun pas în această direcţie.
Primele atacuri germane împotriva vaselor comerciale din apele teritoriale americane a început pe 13 ianuarie 1942 şi până pe 6 februarie, când submarinele s-au îndreptat spre bazele din Franţa, au fost scufundate 156.939 de vase de transport, fără nicio pierdere de partea germană. După şase luni de luptă, statisticile erau cumplite. Submarinele germane, care începuseră să fie aprovizionate în larg de „vacile de lapte” – submarine de tip XIV, scufundaseră 397 de nave comerciale cu un deplasamente de 2 milioane tone. În acelaşi timp însă, niciun tansport de trupe nu fusese afectat. În 1943, SUA au lansat la apă nave cu un deplasament total de peste 11 milioane tone, dar aceste cifre aveau să scadă spre sfârşitul războiului, când au apărut alte priorităţi.
În mai, amiralul King, promovat acum comandant şef al flotei SUA şi şef al operaţiunilor navale, a fost forţat să instituie sistemul convoaielor. Această schimbare a dus la scufundarea rapidă a şapte submarine germane. Dar americanii nu dispuneau în continuare de suficiente nave de escotă, iar germanii au reuşit să opereze liber în Caraibe şi Golful Mexic, (unde au reuşit practic să închidă mai multe porturi), până când au sosit în zonă escortele împrumutate de britanici. La mijlocul anului 1942, odată cu sosirea vaselor de escortă britanice, atacurile germane au scăzut rapid în număr şi eficienţă. Atenţia germanilor s-a îndreptat din nou spre convoaiele transatlantice. Pentru Aliaţi, situaţia pierderilor tansportului transatlantic a rămas serioasă, dar nu a atins niciodată un nivel critic de-a lungul restului anului 1942.
Operaţiunea Paukenschlag a avut şi un alt efect. A fost un asemenea succes, încât Hitler i-a permis lui Dönitz să aibă controlul total al flotei de submarine. Între timp, marele amiral Erich Raeder a fost demis ca urmare a dezastrului din bătălia din Marea Barenţ, în care două crucişătoare grele germane au fost învinse de şase distugătoare britanice. Karl Dönitz a fost avansat la gradul de mare amiral al marinei şi toate eforturile şantierelor navale au fost direcţionate spre construirea de submarine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu