Bătălia convoaielor din octombrie 1940, care s-a desfăşurat cu rezultate dezastruoase pentru englezi, a făcut evidentă nevoie de schimbare a tacticilor britanice. Cea mai importantă schimbare a fost introducerea grupurilor de escortă permanentă pentru îmbunătăţirea coordonării şi eficienţei în luptă a vaselor şi marinarilor. Eforturile britaniclor au fost sprijinite de creşterea treptată a numărului vaselor de escortă disponibile, (prin cumpărarea vechilor distrugătoare americane sau prin crearea noului model de corvetă canadiano-britanică din clasa „Flower”). Multe dintre aceste vase au devenit parte a Marinei Regale Canadiene, care a cunoscut o creştere uriaşă a numărului de vase, de la doar câteva, până la efective care să asigure componenţa celor mai multe grupuri de escortă. Numeroase vase de luptă noi erau încadrate cu echipaje formate din francezi, norvegieni sau olandezi, dar acestea erau totuşi puţine şi aflate direct sub comandă britanică. Din 1941, opinia publică americană a început să se schimbe împotriva germanilor, dar războiul era în mod esenţial unul dintre britanici şi nazişti.
La început, noile grupuri de escortă erau formate din două-trei distrugătoare şi 5-6 corvete. De timp ce 2-3 vase erau de obicei în docurile de reparaţii, grupurile de escortă erau formate de cele mai multe ori din şase nave. Gradul de instruire a escortelor a crescut în timp. A fost construită o nouă bază de instruire a echipajelor şi ofiţerilor-comandanţi la Tobermory în Insulele Hebride sub conducerea viceamiralului Gilbert O. Stephenson.
În februarie 1941, Amiralitatea a mutat cartierul general al Comandamentului Western Approaches de la Plymouth la Liverpool, de unde contactul cu navele din convoiele atlantice şi controlul acestora era mult mai lesnicios. S-a trecut la o cooperare mai strânsă cu avioanele de recunoaştere. În aprilie, Amiralitatea a preluat controlul Comandamentului de coastă a aviaţiei. La nivel tactic, noile radare cu unde scurte, care puteau detecta submarinele aflate la suprafaţă, vasele maritime mici şi avioanele au început să intre în dotarea Marinei în timpul anului 1941.
Impactul acestor schimbări s-a făcut remarcat în bătăliile convoaielor şi primăvara anului 1941. La începutul lunii martie, submarinul german „U 47” şi vestitul lui comandant Prien nu s-au mai întors din patrulare. Două săptămâni mai târziu, vasele de escortă a convoiului HX-112, grupul al 3-lea de escortă format din trei distrugătoare şi două corvete, au făcut faţă atacului unei „haite” de submarine. Submarinul „U 100” a fost scufundat după ce a fost detectat de un radar de pe distrugătorul „Vanoc”. După aceea, submarinul „U 99” a fost căutat şi distrus, iar mebrii supravieţuitori ai echipajului au fost luaţi prizonieri. Dönitz pierduse în acel moment pe trei dintre aşii submarinişti: Kretschmer, Prien şi Schepke.
Dönitz a luat hotărârea să-şi mute submarinele mai departe spre vest, pentru a putea ataca înainte ca grupurile de escortă să se alăture convoaielor. La începutul lunii aprilie, această mutare s-a dovedit una de succes în lupta cu vasele convoiului SC-26, surprins de atacul submarinelor germane înainte de venirea în zonă a vaselor de escortă. Deşi germanii au scufundat 10 nave ale convoiului, au pierdut la rândul lor un submarin.
Pe 9 mai, distrugătorul britanic HMS „Bulldog” a capturat submarinul „U-110” şi a recuperat o Maşină de criptare Enigma. Combinată cu alte două capturări reuşite, acest fapt a reprezentat o uşurare importantă a eforturilor Aliaţilor de spargere a codurilor germane. Maşina a fost dusă la Bletchley Park, unde a fost folosită la spargerea codurilor naziste. Această maşină capturată şi geniul unor decriptori precum Flower şi Turing le-a oferit britanicilor capacitatea să citească majoritatea transmisiunilor navale germane pentru aproape tot restul campaniei, având o contribuţie importantă la dezvoltarea a primului dispozitiv electronic programabil, computerul Colossus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu