Mai înainte de izbucnirea războiului, comandantul submarinelor germane, viceamiralul Karl Dönitz, iniţiase sistemul cunoscut ca “haita de lupi”, în care grupuri de submarine ar fi trebuit să atace navele maritime comerciale individuale sau convoaie întregi, copleşind prin număr orice dispozitiv militar de escortă. Pentru ca această tactică să fie un succes, Dönitz a calculat că e nevoie de cel puţin 300 de submarine, cu ajutorul cărora ar fi distrus transporturile navale britanice, ducând în cele din urmă la înfrângerea Regatului Unit.
Această tactică se afla într-un contrast puternic cu vederile împărtăşite până atunci de planificatorii germani, în care submarinul era văzut mai degrabă ca un vânător singuratic, care trebuia să pândească în faţa unui port inamic să atace vasele care intrau sau ieşeau din radă. O asemenea tactică fusese folosită cu succes de submarinele britanice în timpul primului război mondial în luptele din Marea Baltică şi din Bosfor, dar nu avea efectul scontat în cazul în care căile de acces spre porturi erau patrulate eficient de distrugătoarele de submarine. Au existat teoreticieni care susţineau că submarinele trebuie ataşate pe lângă o flotă principală pentru a fi folosite în acelaşi fel cu distrugătoarele de suprafaţă. O asemenea abordare a fost încercată de germani în Iutlanda cu rezultate foarte slabe, în principal datorită tehnologiilor de comunicaţii submarine insuficient dezvoltate în acele vremuri. Japonezii au aderat de asemenea la tactica submarinelor ataşate flotei şi le-au folosit ori pentru blocarea traficului portuar ori pentru interzicerea convoaielor maritime. În acele timpuri submarinele erau văzute mai degrabă ca o armă a ţărilor sărace. Această opinie era împărtăşită şi de mai-marii Kriegsmarine în frunte cu marele amiral Erich Raeder, care a reuşit să obţină până în cele din urmă suficienţi bani pentru crearea unei importante flote de suprafaţă.
Principala armă antisubmarină a britanicilor în perioada interbelică fuseseră navele de patrulare dotate cu detectoare ecometrice (cu sunet), tunuri de calibru redus şi grenade submarine. Royal Navy, la fel ca majoritatea flotelor vremii, nu a pus în discuţie în deceniile al treilea şi al patrulea războiul antisubmarin, considerându-l un subiect tactic de o importanţă periferică. Războiul submarin fără restricţii fusese scos în afara legii prin tratatul de la Versailles. Războiul antisubmarin era considerat mai degrabă o acţiune „defensivă”, mulţi dintre ofiţerii de marină considerânt lupta antisubmarin la fel de plicticoasă şi lipsită de glorie ca deminarea apelor. Din acest motiv, distrugătoarele de mare viteză aveau la bord şi grenade antisubmarin, dar se aştepta ca asemenea vase să fie folosite mai degrabă în acţiuni combinate ale flotelor şi nu în acţiuni de patrulare a apelor de coastă. Din aceste motive, echipajele distrugătoarelor erau slab pregătite în ceea ce priveşte lupta împotriva submarinelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu