joi, 15 noiembrie 2007

Navigaţia la români

Rădăcinile Marinei Române sunt şi rădăcinile neamului şi ale civilizaţiei româneşti. Plutele, primele mijloace de navigaţie, şi monoxilele - primele bărci cunoscute pe meleagurile noastre - au fost şi cele dintâi mijloace de luptă utilizate la noi. O prezenţă masivă a ambarcaţiunilor pe malurile bătrânului fluviu ne este semnalată de evocarea lui Arrianus care descrie expediţia din anul 335 i.Hr. a lui Alexandru cel Mare, în nordul Dunării, în care acesta a reuşit să treacă fluviul într-o singură noapte, cu o armată de 5.500 de combatanţi, folosind bărcile strânse de pe maluri.După anexarea Daciei de către romani (107, d.Hr.) navigaţia pe Dunăre şi pe râurile interioare, ca şi pe litoralul vest - pontic se dezvoltă vertiginos. Pentru apărarea securităţii navigaţiei şi, mai târziu, a graniţelor dacice ale Imperiului Roman, românii au creat baze navale puternice pe Dunăre şi flote militare. Retragerea aureliană (271 d.Hr.) a lăsat libertate dacilor romanizaţi şi carpilor (dacii liberi) - cei care au constituit mai târziu poporul român - de a-şi organiza structuri economice, administrative, judecătoreşti şi militare proprii. Scythia Minor (Dobrogea) a fost transformată de bizantini într-o importantă bază de păstrare şi multiplicare a legăturilor cu teritoriile de la nord de Dunăre. Pe malul drept al Dunării, în pământ dobrogean, au fost refăcute mai vechile baze navale de la Dinogeţia (Garvan), Arrubium (Măcin), Vuicina (Pacuiul lui Soare), Noviodunum (Isaccea), Aegissus (Tulcea) etc. Alături de navele bizantine, navigau pe Dunăre şi nave autohtone, româneşti.Pe râurile interioare există, de asemenea, o navigaţie a plutelor, bărcilor şi corăbiilor (semnalate în izvoare bizantine). Pe Crişul Alb, de exemplu, în sec. XIII-XIV, se naviga şi cu monoxile de până la zece metri lungime (un exemplar se află azi la Muzeul Marinei din Constanţa).Formarea statelor feudale româneşti - moment de mare importanţă în istoria poporului nostru - a dat un mare impuls capacităţii de apărare a românilor. Primii domnitori au reluat cu o vigoare sporită consolidarea poziţiei la Dunăre şi Marea Neagră. Mircea cel Bătrân, care stăpânea o imensă frontieră fluvială şi maritimă, a dezvoltat cetăţi - porturi pe fluviu şi pe litoral: Severin, Giurgiu, Turcoaia, Dristor, Hârsova, Brăila, Constanţa, Pangalia (Mangalia). Au fost consolidate construcţiile navale de la Calafat şi Brăila. Vlad Dracul, fiul lui Mircea, a dispus, de asemenea, de o flotă de 40-50 monoxile, cu mulţi luptători. Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, a organizat şi el o puternică flotă pe Dunăre, de câteva sute de nave, înzestrate cu armament corespunzător, cu care a obţinut o strălucită victorie (1456) în bătălia navală de lângă Belgrad (anticul Singidunum), împotriva flotei otomane. Ştefan cel Mare a avut o contribuţie importantă la organizarea şi dezvoltarea flotei pe care a folosit-o ziua şi noaptea (ceea ce presupune măiestrie în arta navigaţiei şi o cunoaştere temeinică a zonelor), în acţiunile întreprinse la gurile Dunării şi pe ţărmul Mării Negre.Sub domnia lui Mihai Viteazul, oastea română era alcătuita din: infanterie, cavalerie, artilerie, servicii, corpuri speciale şi o flotilă, cu: seici (nave înarmate), nave de transport şi servicii (multe capturate de la turci), pe care le-a folosit pentru trecerea oamenilor şi materialelor în campania sa din sudul Dunării. În acelaşi timp, în oraşele - porturi au fost înfiinţate ateliere în care se reparau şi se construiau navele fluviale ale timpului.Cu ocazia războiului din 1736-1739, în Ţara Românească se organizează o flotilă cu nave mici, seici, nave parţial puntate, cu 20 de lopătari, 20 de ostaşi, câţiva tunari şi un echipaj format din căpitan şi un cârmaci. Este de remarcat faptul că bazele primei flotile militare pe Dunăre au fost puse de Principele Constantin Mavrocordat.Actul de naştere al Marinei Militare Române a fost semnat de Alexandru Ioan Cuza. Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost deosebit de favorabil pentru dezvoltarea ulterioară a armatei, în general, şi a marinei, în special. Continuând iniţiativele predecesorilor săi, domnitorul Al.I. Cuza s-a preocupat îndeaproape de asigurarea libertăţii de navigaţie pe Dunăre şi de dezvoltarea flotilei civile şi militare. Prin Înaltul Ordin de zi nr. 173/22.10.1860, el aproba infiinţarea Flotilei Militare într-un singur corp, sub o comandă unică. Corpul Flotilei de Dunăre era dispus în şase baze, în porturile: Chilia, Ismail, Galaţi, Brăila, Giurgiu şi Calafat.

Prima Zi a Marinei s-a sărbătorit pe crucişătorul "Elisabeta"
La 15 august 1902 se serbează pentru prima dată patronul Marinei. Serbarea oficială a avut loc pe crucişătorul "Elisabeta", primul crucişător al marinei noastre, unde au fost prezenţi toţi ofiţerii Diviziei de Mare şi la care a luat parte şi domnul Ministru de Război Sturza.Dezvoltarea marinei române va influenţa şi populaţia, cu atât mai mult cu cât Liga Navală Română, înfiinţată în 1927, prin revista sa, "Marea Noastră", a desfăşurat o intensă propagandă marinărească, prin filialele existente în toată ţara. Pe 24 aprilie 1933, la propunerea Ligii Navale Române, Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor a instituit "Ziua Apelor". În decizia ministerială de constituire se spunea: "Se instituie o zi a apelor, în una din duminicile din a doua jumătate a lunii iunie, pentru toate şcolile din vecinătatea apelor ..." Sărbătorirea Zilei Apelor se făcea "împreună cu Liga Navală Română, garnizoana locală şi căpităniile de port, ca să aibă cât mai mult răsunet". Precedând Ziua Marinei, festivităţile dedicate Zilei Apelor au dăinuit până după cel de-al doilea război mondial, în 1945.
Ziua Marinei a fost sărbătorită la 15 august, până în 1947. Între 1948-1953, nu s-a mai sărbătorit decât Ziua Marinei Uniunii Sovietice, în ultima duminică a lunii iulie. În 1953, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 309, s-a instituit "Ziua Marinei Militare Române care se sărbătoreşte în fiecare an în prima duminică a lunii august, ca fiind sărbătoare militară populară". Era firesc ca această zi să fie sărbătorită şi de marina comercială, aşa cum a fost din 1902 până în 1947, în toate porturile maritime şi fluviale - motiv pentru care, încă de la primul ordin al Comandamentului Marinei din 1954, sărbătoarea din prima duminică a lunii august a fost numită "Ziua Marinei Române". Esenţa festivităţilor marinăreşti dedicate acestei sărbători a rămas însă, peste vreme, aceeaşi.Începând din anul 1990, s-a revenit la adevărata tradiţie a sărbătoririi Zilei Marinei, pe 15 august, de Sfânta Maria.

Anul 1793 poate fi considerat pe drept cuvânt anul (neoficial) al naşterii navigaţiei fluviale în serviciul statului. Sub Alexandru Moruzi, spătarul Ienachiţă Vacarescu obţine aprobarea de la Sublima Poartă să organizeze o flotilă pe Dunăre. În "Hatişeriful" sultanului se arată că Valahia are dreptul să construiască "bolozane, caice şi şeici, privilegiu ce din vremi bătrâne l-a pierdut ţara aceasta". Aşa se face că, la 23 noiembrie 1793, la pupa navelor noastre de comerţ şi de război flutura drapelul Ţării Româneşti pe tot cursul Dunării, de la Rasova la Galaţi - deci, cu mult înainte de înfiinţarea, în 1829, a asociaţiei austriece de navigaţie cu aburi D.D.S.G. - Viena!În Hrisovul pentru corăbiile ţării ce sunt a umbla pe Dunăre", scrie că "fiecare judeţ trebuie să aibă o corabie sub ascultare şi oblăduirea spătariei celei mari" ...În primul deceniu al secolului XIX, traficul pe Dunăre şi pe Marea Neagră capătă o şi mai mare intensitate. După 1806, Galaţiul şi Brăila devin porturi de importanţă internaţională, unde se dezvoltă şi construcţia de nave.În 1834, Înalta Poartă semnează un "Hatişerif" prin care: "se dă la corabiile cele negustoreşti ale Valahiei steag cu faţa galbenă şi roşie, având pe dânsul şi stele şi la mijloc pasăre albastră cu un cap"... Dar dreptul la libera navigaţie a unei flote naţionale presupune şi existenţa sa! Şantierele româneşti încep construirea de corăbii de diferite mărimi.

"MARITA" - o premieră românească absolută
Prima iniţiativă o are Şantierul Naval din Giurgiu, unde se construieşte, în 1833, din "materialuri româneşti", corabia "MARITA" - hărăzită românilor prin mijlocirea domnitorului Alexandru Ghica (după consemnarea armatorului hatman Alexandru Vilara). Primul voiaj al "Maritei" în afara graniţelor ţării a fost pe 7.11.1834, când a plecat de la Sulina la Constantinopol, "încărcată cu 300 Kile mari de grâu" (circa 150 tone).

Numeroase nave sub bandiera românească s-au construit de atunci! Galerele: "ELENA", "PRINCIPELE ALEXANDRU", "ATENA", bricurile: "ELISABETA", "ZIMNICEA", "DUNĂREA", boletele: "DOCHIA", "SPERANŢA", multe conduse de căpitani români: Ştefan Mile, Gole Gheorghe, Luca Emanoil, Popa Andrei etc.Cerinţa mare de nave şi exigenţele impuse de interesele economiei naţionale în continuu progres fac ca România să comande în străinătate o serie de nave performante. Prima navă cu abur din flota fluvială română a fost "ROMÂNIA", construită în 1864, cu numele iniţial "PRINŢUL VOGORIDE". Au urmat: "FULGERUL" (la Toulon, 1873), remorcherul "DESPINA DOAMNA" (cumpărată de la compania austriacă de navigaţie fluvială), nava de pasageri "ORIENTUL" (1893) - care a facut curse pe relaţia Brăila-Galaţi-Sulina şi Brăila-Măcin (peste câţiva ani îşi schimbă numele în "ŞTEFAN CEL MARE".După războiul de independenţă, până în 1891, se alocă fonduri pentru realizarea în porturile Constanţa, Galaţi şi Brăila, după planurile celebrului arhitect Anghel Saligny, a unor lucrări specifice activităţilor portuare: construcţie de docuri, bazine, cheuri şi silozuri pentru cereale.

Drepturi depline
La 20 decembrie 1887, Adunarea legislativă a deputaţilor şi a senatului României votează, în sfârşit, Legea de înfiinţare a Serviciului de Navigaţie Fluvială şi Maritimă pentru transportul de mărfuri şi călători - lege adoptată în unanimitate, cu 82 de voturi. Ministerul Lucrărilor Publice este însărcinat cu punerea în aplicare a acestei legi. În Monitorul Oficial din 9/21 ianuarie 1999, legea prevede ca Ministerul Lucrărilor Publice să încredinţeze conducerea Serviciului de Navigaţie Direcţiei Generale a Navigaţiei Române, cu reşedinţa la Galaţi, coordonarea ei aparţinând unui Consiliu de administraţie cu sediul la Bucureşti. După trei ani, în 1890, Serviciul de Navigaţie pe Dunăre este recunoscut sub numele de "Navigaţia Fluvială Română, cu statut de societate de stat în transporturile fluviale, cu drept de pavilion naţional şi recunoscută de toate societăţile de navigaţie ale ţărilor riverane.La intrarea României în primul război mondial (1918), Navigaţia Fluvială Română şi Serviciul Hidraulic - ca instituţii ale statului - dispuneau de: 35 remorchere de putere mică şi mijlocie, 130 nave de marfă (şlepuri şi tancuri), pilotine, drăgi, salande, macarale plutitoare şi 18 vapoare de pasageri şi poştă.

Prima navă românească cu aburi, la Dunărea de Jos
Prima navă cu aburi construită pe Dunăre a fost un remorcher, ieşit din şantierele navale de la Viena, în 1819, şi aparţine constructorului Joseph Bernard. El utiliza o maşină cu aburi cu piston orizontal, cu volant masiv de fontă care angrena, prin intermediul unui reductor în două trepte, zbaturile. Până nu demult, se considera că prima navă cu aburi care a trecut prin Cazane şi a ajuns la gurile Dunării se numea "Argo" - un vaporaş cu zbaturi aparţinând primei companii de nave cu aburi de pe Dunăre, D.D.S.G., în anul 1843. Ulterior directorul revistei "Modelism", a descoperit două fotografii făcute de Carol Popp de Szatmary în preajma Războiului de Independenţă, în porturile Brăila şi Galaţi, care vin să contrazică prima ipoteză. El susţine că, deşi fotografiile sunt relativ târzii, acesta este primul remorcher cu aburi de pe Dunărea de Jos, construit, probabil, în anii 1825-1830. Un remorcher de acelaşi tip se observă în celebra pictură a lui Turner: "Ultimul voiaj al lui Temeraire".Căutând listele căpitanilor din Brăila şi Galaţi, inginerul Crăciunoiu observă că cele mai vechi remorchere româneşti particulare înregistrate la sfârşitul secolului erau construite în anii 1878-1879 - ca "Mon Plaisir", al Societăţii "Dunărea", care avea 26 m, era echipat cu o maşină cu dublă expansiune, dezvoltă 256 CP. Prima navă cu aburi la Dunărea de Jos a fost comandată şi folosită, la Brăila şi Galaţi, pentru transportul de grâne în porturile dunărene. Timp de mai bine de 40 de ani, această navă a fost rentabilă, a funcţionat cu lemne sau cărbuni şi a remorcat în amonte velierele particulare. Avea un echipaj de 2-3 oameni la bord - un maşinist, un cârmaci şi un om pentru manevră - ceea ce înseamna că remorcherul necesită cheltuieli minime de întreţinere.

Niciun comentariu: