duminică, 18 noiembrie 2007

Războaile Navale Până în 1550

Prima bătălie navală dovedită istoric s-a desfăşurat în Delta Nilului prin 1186 î.Hr; bătălia pentru Lepanto a avut loc în 1571 d.Hr. Din multe puncte de vedere, similarităţile dintre aceste două bătălii sunt mai marcante decât diferenţele dintre ele. Lepanto a fost însă un anacronism - aveau loc transformări profunde.
Nu se ştie exact când au început oamenii să călătorească pe mări, dar deja în l500 î.Hr. egiptenii ştiau să construiască ambarcaţiuni care pot fi considerate vase. Cam în aceeaşi perioadă, mai la nord, traversând Mediterana, civilizaţia minoică din Creta şi Micene era înfloritoare şi, conform celor dezvăluite de istoricii antici, precum Tucidide, şi-a menţinut puterea parţial şi datorită comerţului maritim cu nave, care erau însoţite, dacă era caznl, de vase de luptă.

Popoarele mărilor
Popoarele migratoare care au colonizat Grecia dinspre nord, au grăbit declinul acestei civilizaţii, dar au dus şi la apariţia aşa-numitelor "popoare ale mărilor", care se întindeau distructiv în jurul coastelor Mediteranei. Prima bătălie maritimă dovedită istoric a avut loc prin 1186 î.Hr. când faraonul Ramses III al Egiptului a luptat împotriva unei incursiuni a popoarelor mării în zona Deltei Nilului.
Inscripţiile şi reliefurile egiptene arată clar cum s-a desfaşurat această bătălie. Corăbiile au un singur catarg şi o singură pânză de catarg, dar principala forţă de propulsie provine de la un grup de vâslaşi pe care părţile laterale ale corăbiei îi fereau parţial de proiectilele inamice. Corabiile sunt echipate cu ceea ce pare a fi un berbec, dar principala luptă se dădea între echipajele corăbiilor.
Se pare că vâslaşii nu participau la luptă, care era lăsată pe seama celor pe care astăzi îi numim marinari. Echipajul inamic era atacat cu suliţe, prăştii, arcuri şi săgeţi după care vasul inamic era luat cu asalt pentru lupta directă, învinşii fiind în cele din urmă aruncaţi peste bord. Din această cauză, în această bătălie, şi pentru sute de ani de atunci încolo, accentul se punea pe armele de luptă directă, vasele inamice fiind foarte rar scufundate. În linii mari, aceasta era tactica principală a războaielor navale până în secolul al XVI-lea d.Hr. când armele cu praf de puşcă şi mutarea războaielor de pe mările calme în oceanele deschise, au inaugurat o nouă eră.
Perfecţionarea a două noi tipuri de vase, semnificativ diferite, unul adaptat special pentru luptă şi altul mai potrivit pentru comerţ, pare a fi fost iniţiată de fenicieni, prin 700 î.Hr. Formele cu adevărat organizate ale războaielor navale au fost iniţiate însă de fapt de către greci, în războaiele acestora împotriva imperiului persan din prima parte a secolului V î.Hr. Vasele de război caracteristice acestei perioade erau triremele.
Istoricii au dezbătut mulţi ani detaliile de construcţie ale triremelor şi nici măcar construcţia, în ultimii ani, a unui model în mărime naturală nu a soluţionat dilemele. Triremele erau lungi şi înguste, cam 35 m x 4,5 m. Ele erau înzestrate de obicei cu două catarge cu pânze folosite pentru navigare dar în timpul luptelor pânzele erau strânse şi uneori catargele erau date jos.
Manevrele de război erau executate de cei 170 de vâslaşi aflaţi la bord, dispuşi pe trei rânduri de-a lungul fiecărei părţi a corăbiei. (pentru istoricii navali principalul punct al controversei II constituia modul în care se puteau realiza cele trei şiruri suprapuse de vâsle.) Se puteau atinge viteze de şapte sau opt noduri iar pentru mai multe ore puteau fi menţinute viteze de patru-cinci noduri. Cârmirea corăbiei se executa prin vâslele dispuse pe cele două părţi ale pupei. Ceilalţi aproximativ 30 de oameni aflaţi la bord erau cei necesari pentru a cârmi şi a administra vasul şi marinarii care constituiau principala forţă de luptă a navei.

Triremele în luptă
Prova triremei era uneori întărită şi echipată cu un berbec lung ce ieşea în afară fiind folosit pentru a scufunda sau numai pentru a ataca corăbiile inamice şi a-i distruge vâslele. Ambele tactici par să fi fost destul de greu de pus în practică împotriva unui inamic abil şi, totodată, rezultatul era îndoielnic. Impactul loviturilor berbecului era periculos pentru cel care era lovit dar şi pentru cel ce lovea iar tăierea vâslelor inamicului fără riscul de a le lovi şi pe cele proprii era o problemă greu de depăşit.
În multe dintre bătăliile navale s-a preferat apropierea de nava inamică pentru realizarea unui schimb de proiectile între echipaje, urmate de transferul la bordul corăbiei inamice şi lupta corp la corp. Pe unele corăbii vâslaşii erau sclavi, prinşi probabil în lanţuri de băncile pe care erau aşezaţi, în vase care puteau fi detectate la distanţe mari. În altele însă vâslaşii erau oameni liberi şi puteau interveni în luptă atunci cand era necesară şi prezenţa lor. În perioada de înflorire a civilizaţiei elene a început să se facă distincţia între nobilii bogaţi care-şi puteau permite armuri şi arme şi a căror sarcină era să lupte, clasa mijiocie formată din marinari şi tehnicieni, care asigurau navigaţia şi cârmeau corabia şi clasa inferioară care efectua muncile manuale.
Principala slăbiciune a triremei, şi a celorlalte vase cu vâsle din următorii peste 1500 de ani, era că datorită construcţiei uşoare şi a formei lungi şi înguste aceasta era extrem de vulnerabilă pe vreme proastă, chiar şi în verile mediteraneene previzibile. În plus, capacitatea de transport limitată şi echipajul numeros făceau ca proviziile de hrană şi de apă să fie limitate la cel mult câteva zile. Ca urmare, majoritatea luptelor navale purtate până la bătălia de la Lepanto au avut loc lângă coaste, de obicei fiind conjugate cu mişcările armatelor de uscat sau pentru a apăra porturile. Aceasta a rămas valabilă şi după ce tehnicile de navigaţie au evoluat suficient pentru ca marinarii să călătorească în siguranţă şi cu mai multă încredere la distanţe mari de ţărm.
Tehnologiile şi tactica folosite au rămas în toată această perioadă extrem de constante. În războaiele împotriva cartaginezilor, romanii au utilizat un tip de pasarelă sau pod basculant, numit corvus (probabil prima armă secretă din istorie folosită în războaiele navale). Corvus a fost conceput pentru a face legătura între vasele romane şi cele ale inamicului şi pentru a permite romanilor să abordeze mai uşor vasele oponenţilor. Acesta a căzut însă curand în dizgraţie, probabil pentru că era un echipament greoi în faţa unui oponent alert şi se pare că deranja manevrele propriilor vase ale romanilor. Mai mult succes a avut o inovaţie de mai tarziu a romanilor, care proiecta prin catapultare harpoane în vasele inamice, nu pentru a le scufunda ci pentru a le aduce mai aproape, în vederea abordării.

Focul grecesc
Focul este un inamic mortal pentru vasele din lemn, chiar dacă acestea sunt înconjurate de apă. Următoarea armă navală importantă a fost "focul grecesc", un amestec incendiar care putea fi proiectat asupra vaselor inamice în vase fragile din lut sau pompate prin tuburi. Nu se cunoaşte exact compoziţia chimică a acestuia dar se pare că includea uleiuri şi păcură şi, cu sigurantă, incendiul provocat de acest amestec era greu de stins cu apă.
A fost utilizat cu mult succes de bizantini împotriva sirienilor şi a musulmanilor egipteni, în anii 673-78 d.Hr. Distanţa la care putea fi declanşat focul grecesc era extrem de mică şi punea în pericol atât utilizatorii cât şi inamicii. De asemenea, ca în cazul oricărui secret militar, nici acesta nu a rămas o taină mult timp, reţeta amestecului fiind cunoscută de inamicii Bizanţului după doar câteva decenii.

Navele europene
Vasele Imperiului Roman navigau pe apele nordice europene dar după prăbuşirea Romei tehnologia din nordul Europei a început să pălească. Vasul eşuat la Sutton Hoo, în sudul Angliei prin 655 d.Hr. pare unul dintre cele mai frumoase pe care-l putea deţine un rege; totuşi arheologii cred că acesta nu avea catarg sau pânză, ci era acţionat doar de vâsle.
Vikingii din Scandinavia care au coborât de-a lungul coastelor europene ale Atlanticului în secolele IX şi X, aveau vase dotate atât cu pânze cât şi cu vâsle şi erau buni marinari, însă forţa lor militară se baza pe eficienţa cu care ştiau să lupte pe uscat. Au existat ambuscade ocazionale minore între navele lor şi cele ale inamicilor lor (cum ar fi ale regelui anglo-saxon Alfred, la sfârşitui secolului IX), dar au fost purtate invariabil în interiorul unor estuare sau al altor ape adăpostite, dar acestea nu seamănă cu luptele navale purtate în apele mediteraneene în aceeaşi perioadă.
După perioada vikingilor, vreme de mai multe sute de ani, nu s-a pus problema construirii unor vase de război în nordul Europei. Atunci când regii şi prinţii doreau să transporte o armată şi, dacă era cazul să poarte o bătălie navală, ei foloseau vasele pe care le aveau la dispoziţie din flota comercială şi care se dezvoltase în porturi ca Cinque Ports din sudul Angliei sau Liga Hanseatica din Marea Baltică.
Operaţiunile de tipul celor din război nu le erau complet străine echipajelor acestor vase, deoarece toţi aveau oarecare pregătire militară. Pirateria era universală iar apărarea împotriva ei era o necesitate. De exemplu, în Poveştile din Canterbury, ale lui Chaucer, exista un contrast interesant între Marinar, care-şi câştiga existenţa din piraterie şi Negustor, care era preocupat de transportul în siguranţă al bunurilor sale.
Cea mai importantă bătălie navală din perioada medievală, în nordul Europei, a fost cea de la Slys, din 1340, între englezi şi francezi. Flota engleză fusese adunată în grabă dintre navele comerciale obişnuite şi unica dotare specială a fost aceea că vasele erau echipate pe laterala navelor cu parapete eficiente realizate din lemn. La fel ca bătăliile din Mediterana din secolele precedente, şi această bătălie s-a purtat în ape închise (în interiorul unui port) şi a fost hotărâtă prin tirul arcurilor şi apoi prin lupta corp la corp dusă între soldaţii îmbarcaţi pe vase.

Schimbarea tehnologiei
Marinarii din nordul Europei au venit la început în Mediterana în timpul cruciadelor, începând cu sfârşitul secolului al XI-lea, şi au fost înspăimântaţi de mărimea şi eficacitatea navelor pe care le-au găsit, însă dezechilibrul dezvoltării tehnologice s-a echilibrat constant. Navigaţia în nordul Europei a fost întotdeauna mai greoaie decât cea din Mediterana, din cauza condiţiilor meteorologice mai dificile din Atlantic. Treptat - îndeosebi în secolele XV şi XVI - spaniolii, portughezii, englezii şi olandezii au învăţat să construiască vase mai mari şi mai solide, cu plasarea mai eficientă a catargelor şi velelor.
La acea dată se răspândise şi folosirea prafului de puşcă şi în curând pe vasele din nordul şi sudul Europei au început să se monteze tunuri. Pe o galeră aceste tunuri masive puteau fi montate doar pe prova şi pupa, deoarece pe laterale erau plasaţi vâslaşii; curând a devenit astfel evident că navele cu vele puteau fi dotate cu mult mai multe tunuri. Acestea erau atât de calibru mic, care puteau fi rotite şi erau utilizate împotriva echipajelor navelor inamice, cât şi celor de calibru mare, care confereau, pentru prima dată în războaiele navale, o armă eficientă împotriva vaselor.

Batalia de la Lepanto
Tunurile au jucat un rol important în ceea ce s-a dovedit a fi ultima mare bătălie navală în care lupta s-a dat între galere. La Lepanto, în 1571, lupta s-a dat între o flotă a imperiului otoman şi una combinată formată din flote veneţiene, papale şi spaniole, existând peste 200 de galere de fiecare parte, şi câteva vase cunoscute ca galease şi galiote, acţionate parţial de vele, parţial de forţa vâslaşilor.
Un semn că vremurile se schimbau a apărut încâ din timpul pregătirilor bătăliei, atunci când comandantul şef spaniol, Don Juan, a pus să fie tăiat berbecul de la prova propriului vas, alţi căpitani subordonaţi din flota sa urmându-i exemplul. În timpul desfăşurării evenimentelor, părţile s-au apropiat şi au lovit la început cu tunurile, dar rezultatul a fost decis de luptele corp la corp, extrem de sângeroase, purtate pe punţile navelor cuplate.

Flota creştină a început să domine încetul cu încetul, terminând cu capturarea a aproximativ 150 din vasele inamice. La acel moment aceasta era o mărturie a puterii şi eficacităţii tot mai mari a combinaţiei dintre modelul tradiţional de galeră şi noua tehnologie a prafului de puşcă. Adevăratul indicator a tendinţelor viitoare au fost însă bătăliile ce au avut loc după sosirea exploratorilor portughezi şi a colonizatorilor constructori de imperii în Oceanul Indian, în primele decenii ale aceluiaşi secol. Navele portugheze combinaseră calităţile superioare ale navigaţiei cu puterea prafului de puşcă pentru a curăţa oceanul de duşmani şi astfel au inaugurat o eră în care marile puteri navale aveau să fie navele cu vele din Atlantic nu cele cu vâsle caracteristice regiunii mediteraneene.

DATE IMPORTANTE
-- cca 700 î.Hr. Se construiesc primele trireme
-- 480 î.Hr. Bătălia de la Salamina: Grecia înfrânge Persia
-- 431 - 421 î.Hr. şi 415 - 404 i.Hr. Războiul Peloponesiac între statele - oraşe greceşti
-- 264-241 î.Hr., 218-201 T.Hr. şi 149-146 Războaiele punice: Roma învinge Cartagina
-- cca 225 î.Hr. Romanii folosesc pentru prima oară corvus-ul
-- 67 î.Hr. Conducătorul roman Pompei reduce substanţial pirateria din Mediterana
-- 31 î.Hr. Bătălia de la Actium: Octavian îl înfrânge pe Antoniu şi Cleopatra
-- cca 31 î.Hr. Se realizează primele catapulte cu cârlig, proiectate de Agrippa, generalul lui Octavian
-- 655 d.Hr. Bătălia de la Masts: Bizanţul este înfrânt de arabii siriano-egipteni
-- cca 674 Flota bizantină foloseşte pentru prima dată focul grecesc
-- 674-78 -fl 717-18 Arabii asediază fără succes, pe uscat şi pe mare, Constantinopolul
-- 1284 Bătălia de la Melorla; Geneva învinge Veneţia
-- 1340 Bătălia de la Sluys: englezii şi flamanzii îi înving pe francezi
-- 1380 Bătplia de la Chioggia: Veneţia învinge Genova
-- Începând cu cu 1450 Pe nave se amplasează regulat tunuri
-- Începând cu cu 1480 Armele de foc de mână se folosesc cu regularitate la bordul navelor
-- Începând cu 1501 Portughezii încep să-şi exercite supremaţia maritimă în Oceanul Indian
-- 1571 Bătălia de la Lepanto: turcii sunt înfrânţi de flotele spaniole, veneţiene şi ale papalităţii.

Niciun comentariu: