Puntea

Punte (de navă).
Platformă din table de oţel sau din dulapi de pin, frasin sau stejar, constituind învelişul corpului navei la partea superioară, cât şi unul din elementele longitudinale de structură. Pe navele mari, punţile intermediare şi inferioare fac şi etajarea spaţiului cocei.
Punţile metalice stnt formate din tole de oţel dispuse în fîşii longitudinale paralele numite file, susţinute de traverse şi pontili. Rezistenţa punţilor se asigură prin grosimea tablelor şi prin sistemul de îmbinare cu celelalte elemente de structură. Pe contur se află stringherul de punte (gutieră sau tablă lăcrimară) care se îmbină cu fila de centură a bordajului. Grosimea tablelor punţii este mai mare spre centrul navei şi scade spre extremităţi. Curbura transversală a punţii asigură scurgerea apelor spre borduri.
Punţile de lemn se întâlnesc la navele mici de pasageri, la ambarcaţiuni sau la construcţia suprastructurilor uşoare. Pe navele mari, orice punte de lemn este întărită prin corzi longitudinale sau transversale din tole de oţel. Unele punţi metalice sunt în întregime, sau numai parţial, pardosite; puntea dublului fund, puntea teugii şi dunetei, puntea de comandă şi puntea ambarcaţiunilor sunt integral pardosite.
În funcţie de mărime şi destinaţie, o navă poate avea una sau mai multe punţi ale corpului şi punţi de suprastructură, care poartă denumiri diferite după poziţia sau rolul lor. Navele cu înălţime de construcţie mai mică de 4 m au o singură punte, continuă şi etanşă.
Orice navă are o punte superioară, care este cea mai de sus punte continuă şi etanşă pe toată lungimea navei şi până la care se măsoară înălţimea de construcţie.
La navele cu mai multe punţi, sub puntea superioară se dispun puntea intermediară şi punţile inferioare. Puntea care acoperă spaţiul dublului fund se numeşte puntea dublului fund.
După rolul pe care îl îndeplinesc, puntea superioară sau cele situate sub ea pot fi:
- punte de rezistenţă (prima, a doua, a treia);
- punte de bord liber (de la care se măsoară bordul liber);
- puntea pereţilor etanşi sau puntea de compartimentare;
- puntea principală, care este continuă şi rezistentă;
- puntea de tonaj, la nivelul căreia se măsoară lungimea navei pentru calculul tonajului.
După poziţie şi structură, una din aceste punţi poate îndeplini mai multe roluri.
Astfel, la navele cu o singură punte, puntea superioară este şi punte principală, punte de bord liber, punte de tonaj etc.
Punţile de suprastructură acoperă fie una din suprastructurile principale — teugă, castel central, dunetă — când au o construcţie mai rezistentă şi îndeosebi puntea castelului central, fie suprastructuri ale castelului central sau rufurilor, când au o construcţie mai uşoară: puntea de promenadă, puntea bărcilor, puntea de navigaţie etc. Punţile de suprastructură sunt, de regulă, punţi parţiale spre deosebire de punţile continue, care se întind pe toată lungimea navei. Unele nave au deasupra punţii principale o punte continuă, care poate fi punte de manevră sau mai frecvent punte de adăpost, deasupra cărora se construiesc rufuri.
Când puntea superioară are partea din pupa înălţată cu aproximativ 1,22 m această parte se numeşte punte înălţată pupa sau puntea semidunetei; când înălţarea este la prova, poartă denumirea de punte înălţată prova sau puntea semiteugii.
Dacă puntea superioară este fără suprastructuri, ea poartă denumirea de punte liberă.